Pânza de păianjen de Cella Serghi. Roman de dragoste. Roman al Balcicului și al Mării Negre. Roman despre iubirile Dianei Slavu. Eu zic nu, nici măcar un “nu este numai„ ci chiar de tot nu. Și nici măcar nu sunt singura. În 2026, când o avem pe Elena Ferrante în aer mi se pare la fel de potrivit a spune că “Pânza de păianjen„ e roman de dragoste precum a spune că “Prietena mea genială„ ar fi. Diana Slavu e prea de sine cunoscătoare, prea directă și prea a învățat multe pentru a fi o eroină sentimentală. Mi se pare că am rămas cu eticheta asta prăfuită din perioada interbelică, de pe vremea când, credem noi, domnișoarele de pension citeau romane franțuzești, și critici precum George Călinescu nu acceptau propriu-zis literatura scrisă de femei și o împingeau într-un ghetou al genurilor literare. Așa că mulțumesc, dar nu, mulțumesc. Prefer să citesc romanul de Cella Serghi într-o cheie modernă, care poate, recunosc, pune romanul deasupra contextului său istoric, dar e o cheie pe care sfârșitul cărții o permite.
pânza de păianjen, un roman incredibil de modern
Am răcit în noaptea în care am citit caietele Dianei. Să fi fost atât de frig? Nu știu. Dar țiu minte că de câte ori voiam să întind picioarele, dădeam de așternutul rece, atât de rece, că numaidecât îmi trăgeam picioarele înapoi. Degetele îmi amorțiseră, abia mai puteam întoarce filele caietului.
Nu din întâmplare am comparat “Pânza de păianjen„ cu ”Prietena mea genială„. Citite la scurt timp unul după altul e imposibil să nu observi paralele structurale. Cum Elena Greco o scrie pe Lila, și Ilinca Dima încearcă să reconstruiască viața și povestea prietenei ei, Diana Slavu folosind mijloacele unei reconstrucții subiective prin excelență: amintiri, jurnal, scrisori. Ilinca se întâlnește cu Diana la “ora de gimnastică” și aflăm că Diana e într-o stare de suspendare în căsnicie și se gândește să plece la Paris. Pe drumul spre casă, Ilinca își aduce aminte de perioada de școală și personalitatea efervescentă, dar cu un aer de mister, a prietenei ei, apoi, printr-o coincidență proprie poveștilor, se întâlnește cu doi bărbați, Alex și Petre, cele două mari foste iubiri ale Dianei. Lui Petre îi permite să citească două dintre scrisorile pe care Ilinca le-a primit de la Diana, care îl lasă “aiurit”. Seara, mama Ilincăi aduce vestea că Diana a plecat la Paris și i-a lăsat Ilincăi un pachet.
Toată încurcătura asta de scrisori și personaje neclare servesc drept preludiu la povestea Dianei, pe care o aflăm prin lectura Ilincăi. Dar caietele Dianei nu sunt și nu pot fi o biografie obiectivă, ele sunt modul prin care Diana își înțelege viața și personalitatea bine controlată, un fel de explicație a cum ajunge Ilinca și alții a o percepe ca fiind misterioasă. Sărăcia copilăriei, dependența emoțională și impusul de se ridica deasupra condiției de “fata lui Slavu”, căutarea iubirii și fascinația pentru mare sunt experiențe care modelează conștiința de sine a Dianei și, în cele din urmă, calea pe care o urmează spre câștigarea independenței materiale și emoționale. Desigur că în “Pânza de păianjen” avem acces nemediat la caietele Dianei, un privilegiu pe care saga “Prietena mea genială” nu ni-l oferă. Elena aruncă în apă caietele Lilei și arde povestirea ei, “La fata blu”. Vocea Lilei nu o auzim niciodată și asta o ține la distanță. Fațetele Dianei, dimpotrivă, sunt multiplicate prin perspectiva de oglindă reflectoare a scrisului ei.
ilinca și diana, subiectivitate totală
Ce fel de om este această Diană, de unde își trage forța asta ciudată, seva asta bogată, care-i grăuntele de mister ce alimentează și irită lumea dimprejurul ei de atâția ani?
Dacă în tetralogia lui Ferrante nu auzim deloc vocea Lilei, în ”Pânza de păianjen” are loc un fel de ping-pong între perspectivele Dianei și Ilincăi una asupra celeilalte. În preludiul romanului, la ora de gimnastică, Ilinca o admiră pe Diana pe care o cunoaște pe dinafară, dar perspectiva asta se sparge în fragmente jurnal și scrisori între cele două. Ilinca începe să citească caietele pe care Diana i le lasă la plecarea în Paris, caiete în care, în stilul literaturii confesionale, Diana își povestește ei însăși viața, de la copilăria săracă până la căsătoria materialistă cu Michi. Poate e important de menționat că romanul e foarte ancorat în epoca lui. Publicat în 1938, romanul debutează într-o literatură română atentă la psihologia personajului, la capcanele memoriei și la perspective narative multiple. E binecunoscut și faptul că mentorii lui Serghi au fost nume masculine mari din epocă, printre care Camil Petrescu, el însuși sub influența lui Proust, și Liviu Rebreanu, la îndemnul căruia, Serghi aduce îmbunătățiri scrisului ei.
Dar ce o desprinde pe Diana Slavu de alte personaje feminine interbelice e cum trăiește pe fundalul istoriei și al pânzei de păianjen al relațiilor sociale și de putere, dar reușește totuși să scape de statutul de victimă și să găsească independența emoțională și economică. Se căsătorește cu Michi pentru stabilitate financiară, dar povestea ei nu se termină aici și nici nu e centrată pe el. Personajele din povestirea ei sunt multiple și colorate, de la o familie răsfirată între București și Balcic, la alte personaje masculine idealizate de ființa ei adolescentină. Petre Barbu și Alex Dobrescu nu sunt zugrăviți cu același penel negru pe care Diana îl rezervă pentru oricine altcineva. Cei doi sunt marile ei iubiri, Petre, un pictor idealizat de fundalul Balcicului și Alex, idealizat de fundalul căsniciei lipsite de dragoste cu Michi.
Confesiunile Dianei sunt întrerupte pe alocuri de pauzele de reminiscență ale Ilincăi, care readuc în prim-plan că ce citim e doar o reculegere de amintiri. Ruptura e suficient de violentă să ne aducă la realitate, dar și suficient de scurtă încât să ne dorim să continuăm iluzia amintirii. Ilinca, cititoarea și creatoarea, în același timp, suprapune imaginea Dianei care reiese din caietele ei cu imaginea pe care o avea în timpul școlii despre prietena ei, ba chiar se regăsește pe sine însăși în amintirile Dianei
N-aș ști să spun ce mă atrăgea spre Ilinca. Eram colege de școală și stăteam în bancă alături […] Mă atrăgea Ilinca și, totuși, mă irita prin acel zâmbet ușor ironic, care ascundea fie o mare timiditate, fie o mare încredere în ea.
În “Fotografie de grup cu scriitoare uitate”, volumul de analiză literară din 2011 de Bianca Burța-Cernat, autoarea o încadrează pe Cella Serghi, nedrept cred eu, printre scriitoarele uitate și dedică un întreg capitol romanului “Pânza de păianjen”. Autoarea analizează relația între Diana și Ilinca și îi dă dimensiuni postmoderniste, fără să exagereze însă. Da, avem acces nemediat la caietele și scrisorile Dianei, dar rămâne la latitudinea cititoarei, Ilinca, din pagină, sau eu, cea dincolo de pagină, să dăm sens întreg fragmentelor care ne sunt la îndemână.
Din însumarea acestor mărturii ia naștere “Pânza de păianjen”; scriitoarea nu face însă deocamdată pasul decisiv spre meta-roman, deși silueta Ilincăi Dima se desenează destul de clar ca siluetă a posibilei Autoare a “romanului” vieții Dianei Slavu
Diana este o ficțiune a Ilincăi, tot astfel cum Ilinca poate fi o ficțiune creată de Diana
personaje feminine marginale
Cella Serghi construiește un univers feminin complex, în care Diana, Ilinca, personajele principale, dar și Maricica, sora Dianei, mama Dianei, al cărei nume nu-l aflăm, sau mătușa lui Michi, pe care o vizităm într-o singură scenă la ea acasă, sunt femei bine conturate, cu dorințe, defecte, chiar și limite. Am învățat să citesc detaliile personajelor feminine marginale după ce am citit Mrs Dalloway, romanul Virginiei Woolf din 1922. În cazul romanului ei, în afara Clarissei Dalloway, toate personajele feminine sunt marginale, unele apar chiar doar într-o scenă sau într-o propoziție, dar, în contextul romanului, sunt așa de bine formate încât au o viață proprie în tumultul Londrei de după război.
Același mod de lectură se poate aplica și în romanul scris de Cella Serghi. În primele capitole, când își povestește copilăria, povestea Dianei e plină de personaje feminine din familie. Maricica, sora ei, care se naște când Diana are 5 ani. Mama Dianei, care are abilitatea aproape miraculoasă de a servi o masă pentru 5 persoane din ingrediente pentru două. Străbunica, moașă, bunica, mătușile și verișoarele de la Constanța atât de numeroase încât aproape le pierd firul, dar care oferă un fundal pentru educația timpuriei a copilei Diana. Eliza, verișoara, care se sinucide într-o scenă abia schițată, impresionistic, din amintiri pe care nici Diana nu le înțelege la momentul în care le trăiește. Educația financiară, socialistă și feministă a copilei e inițiată, dar prinde roade abia când și ea înțelege în ce fel de societate trăiește și care sunt valorile acesteia. În paginile târzii ale romanului, Diana se întoarce des la scene și învățăminte din copilărie, dar cărora abia apoi le prinde sensul.
Presupun că “Pânza de păianjen” de Cella Serghi și-a câștigat eticheta nedreaptă de “roman de dragoste” din cauza scenelor de pe plaja de la Balcic, a iubirii adolescentine a Dianei pentru Petre Barbu, sau a iubirii iluzorii pentru Alex Dobrescu. Scenele astea fac parte din poveste, dar ele nu sunt povestea în sine. După dezamăgirea în căsătorie, după studiile care puțin o ajută să găsească un loc de muncă în lumea dominată de bărbați, după o călătorie în Paris care o face să-și dea seama că nu fuga e soluția, Diana realizează că ea singură e responsabilă de felul în care își construiește viața. Iubirea rămâne importantă, dar nu ca o salvare venită din afară, ci ca o experiență prin care ea ajunge spre cunoaștere de sine. Caietele ei, trimise Ilincăi, sunt tocmai spațiul în care își poate recunoaște fragilitatea și limitele și își poate da o voce proprie. După toate deziluziile Diana găsește nu un bărbat care să o salveze, ci pe sine însăși.
your thoughts?