Sunt iubitoare de romane în general, și uneori se mai întâmplă să-mi cadă în mână câte un volum de proză scurtă, fie ea contemporană, de secol 20 sau clasică. Și mă întreb de fiecare dată care e mecanismul care face proza scurtă să ticăie. De ce sunt unele povestiri perfecte, mici giuvaeruri care reflectă lumina invizibilă a vieților noastre, și altele sunt plate, fără niciun suflu de nimic. Nu e vorba de plăcut sau nu plăcut, deși poate și asta fi un factor, dar care e secretul obiectiv al prozei scurte? Într-o nouă încercare de a-i da de cap întrebării, mi-am propus vara asta să citesc proză scurtă scrisă de femei și să pun unele lângă altele voci din tradiții literare diferite. Am scris deja despre Katherine Mansfield și Mavis Gallant, două autoare de proză scurtă prin excelență, o mai am pe Clarice Lispector pe listă, și acum mă întorc spre literatura română contemporană, întrebându-mă cum se raportează autoarele noastre de azi la forma asta care atât oferă cât și limitează.
Cele trei volume pe care le citesc sunt cât se poate de diferite. „Retroversiuni. Munca” e o antologie de proză scurtă scrisă de femei, în care douăzeci și ceva de voci distincte oferă diferite moduri în care femeile se raportează la muncă și la fațetele ei în viața publică și interioară. Apoi am ales „Fără poză de profil”, cel mai nou volum de proză scurtă de Anca Vieru, publicat în 2022, și volumul de povestiri fantastice de Ana Blandiana, “Proiecte de trecut”, publicat inițial în 1982.
retroversiuni. munca.
Mi-a plăcut „Jujeul” de Andreea Răsuceanu, fragment din romanul ei „Hemiptera”, publicat în 2026. Nu am citit nimic de autoare până acum, dar fragmentul ăsta m-a convins, chiar dacă, sau poate tocmai pentru că, lectura nu a avut nimic de-a face cu plăcerea emoțională a lecturii, ci mai mult cu admirația pentru siguranța de stil a autoarei. Fragmentul vorbește despre un obicei de pe teritoriul României secolului 19 pe care sensibilitățile noaste azi l-ar cataloga drept barbar. Dar autoarea nu se ferește să-l descrie, fie și doar oblic, din perspectiva unei muncitoare a cărei treabă e să adune cadavre în prima zi a Postului Paștelui. Episodul amintește mult de povestirea lui Shirley Jackson din 1948, “The Lottery”, care și ea se apropie de oribilul punct culminant dintr-un unghi al cotidianului.
Două povestiri scurte în adevăratul sens al cuvântului care mi-au rămas în minte sunt „Un regal de flori și miresme” de Mariana Codruț și „Lecția” de Ana Ivanova. Cele două sunt probabil singurele proze din colecția „Retroversiuni. Munca” care nu se încadrează în stilul general al povestirilor scurte din literatura română contemporană, care tind către a explora episoade cotidiene din viața corporatistă, sau către a fi ficțiuni semi-istorice care pun accentul pe istoria noastră comunistă. Povestirile celor două autoare, necunoscute mie până acum, au de-a face mai degrabă cu ce înseamnă a exista ca om pe lumea asta, alături de alți oameni de care ne leagă relații de familie, dragoste sau prietenie, și cu care relațiile de putere sunt în continuă schimbare. Ele au în centru câte un personaj feminin care, în cazul povestirii Marianei Codruț, descoperă că politicul bate prietenia, iar în cel al Anei Ivanova, decide că a pleca e cel mai bun mod de a-și rămâne fidelă ei însăși. Povestirile mi-au plăcut și pentru că aduc aminte de stilul numelor mari din proza scurtă internațională, cum ar fi Katherine Mansfield, care ea însăși datorează mult lui Cehov, și Mavis Gallant, care scrie despre relații interumane cu un ochi de străină într-o țară care nu e acasă.
anca vieru
Am descoperit-o pe Anca Vieru într-un număr din revista de proză scurtă “iocan” de acum câțiva ani și de-atunci mi-a rămas gândul la ea. Mi s-a părut perfect să citesc cel mai nou volum al ei de proză scurtă, “Fără poză de profil”, pentru postarea asta pentru că scrisul ei extrage perfect din seva vieții de zi cu zi, dar respinge banalul. Nu scrie deloc despre lucruri banale, nici despre viața seacă de om care trăiește în epoca consumerismului, dimpotrivă. Naratorii și naratoarele ei au acces la întâmplări, amintiri și personaje care lasă umbra unor semne de întrebare la granița între necreditabil și îndoială de sine. În “Roibu”, de exemplu, una dintre povestirile mele preferate din volum, naratoarea povestește despre fiica ei, Mona, cu care vorbește despre o veche poză din arhiva de familie, și care ajunge să-i definească viața fiicei mai mult decât propria ei mamă. Poza se pierde la un moment dat, apoi e regăsită, și povestirea e parcă mai mult despre umbra pe care poza o aruncă in urma ei decât despre viața mamei sau a Monei.
În cadrul mai larg al literaturii scrise de femei, prozele de Anca Vieru sunt diversificare din punct de vedere al personajelor principale și al unghiului din care poveștile sunt spuse. Autoarea scrie despre femei, viețile și preocupările lor, dar nu întotdeauna în mod direct. Are și naratori bărbați (Alek din “Proiecte”, de exemplu, preocupat de necunoscute într-un fel cel puțin bizar), care par a ști ce vor, dar, văzuți prin prisma personajelor feminine, devin păpuși-copii ale căror structuri interioare se clatină la prima chestionare. Naratoarele ei, în schimb, trăiesc intens, poate prea intens și închis în sine chiar, experiența de a fi femeie în lume. Mirela, de exemplu, scrie o scrisoare unei prietene din copilărie și îi povestește un episod pe cât de violent pe atât de tern relatat. Violența în sine e ternă și în “Despre dragoste numai de bine”, un titlu care imediat duce cu gândul la povești pe care nimeni nu vrea să le spună sau să le audă. Anca Vieru are un scris de femeie care deschide o cortină spre lucruri de multe ori nerostite dintr-o viață de femeie, o concluzie care pentru mine poate fi dusă și mai departe și o voi și duce mai departe într-o postare viitoare: cât de adânc poate sonda literatura scrisă de femei?
ana blandiana
Ana Blandiana e un caz cu totul diferit, care mă lasă un pic să trișez la micul meu proiect de proză scurtă contemporană. Blandiana e poetă, și puținele ei volumele de proză sunt străbătute de curente de poezie, dar și opusul e adevărat într-un sens. Poeta are și poeme care nu s-ar deosebi de un paragraf de proză ca formă, fără să-și trădeze esența poetică. Volumul de povestiri “Proiecte de trecut” a apărut în 1982, are deja aproape jumătate de secol în spate și a fost scrise în condiții în care o scriitoare nu putea spune ce voia să spună fără să găsească o anumită cale de a o spune. Calea pe care Ana Blandiana a ales-o a fost fantasticul. Nu un fantastic de decor sau de efect, ci, în propriile ei cuvinte, „o înfățișare mai plină de semnificații a realului”, un fantastic poetic, desigur, care crește din cotidian și îl întoarce spre cititoare tocmai ca ea să îl poată vedea mai bine.
Deci care e secretul obiectiv al prozei scurte? Poate un răspuns e dat și de ce nu fac povestirile mele preferate. Nu fac morală, nu dau răspunsuri clare, nu simplifică lucrurile. Și, pentru a treia oară în postarea asta, în niciun caz nu sunt despre viața corporatistă. Dar pot fi ancorate în trecutul comunist al României, care nu pote fi uitat nici în viața mea de europeană modernă conectată la capetele de vârf ale tehnologiei. Cele trei volume alese de mine sunt foarte diferite ca stil și intenție declarată. Și totuși fac același lucru pentru mine esențial în proza scurtă bună: lasă lucrurile un pic în coadă de pește și împing cititoarea înapoi în viața de zi cu zi cu un capăt de funie în mână. Nu o funie întreagă, doar un capăt, și asta nu din neputință, ci dintr-o conștiință a formei. Proza scurtă oferă întotdeauna un spațiu al revenirii și continuării, și în ficțiune, dar mai ales în viața reală.
your thoughts?