Să pășesc în lumea scriiturii lui Clarice Lispector a fost printre cele mai bizare trăiri din anul ăsta. Scriitoarea braziliană de origine ucraineană a publicat 9 volume de povestiri, 9 romane, literatură pentru copii și articole de gazetă și azi e recunoscută drept una dintre marile scriitoare ale Braziliei. Humanitas a publicat la noi integrala prozei scurte în două volume, 2021 și 2022, în traducerea Ancăi Milu-Vaidesegan. Dar faptul tot rămâne fapt. Lectura povestirilor lui Clarice Lispector e una dintre cele mai bizare experiențe de lectură, dar și de viață, până în punctul în care o “recenzie” în adevăratul sens al cuvântului poate da informații obiective și reale despre proza ei scurtă, și în același timp lasă cititoarea nefamiliarizată cu corpul prozei lispectoriene în sine complet în întuneric. Mai util poate decât o recenzie obiectivă ar fi o oarecare idee despre farmecul straniu al personalității scriitoarei, care se lasă intuit într-un interviu din 1977, anul morții ei, unde ea vorbește despre cum scrie și de ce. Dar și acest document istoric obiectiv pare a fi rupt dintr-o lume paralelă, unde oamenii vorbesc despre lucrurile adevărate în viață, dar pe care nu le putem vedea cu ochiul liber. Avem nevoie de mâna lui Clarice Lispector să dea la o parte cortina amorțirii cotidiene și să ne invite să observăm realitatea trăirii imediate.
clarice lispector, haosul narativ al conștiinței
E ușor, ce-i drept, să-ți găsești preferate printre povestirile ei. Are câte ceva pe gustul oricui, tendințe variate în prozele ei, de la a scrie la persoana întâi, din punctul de vedere al unor femei cărora cotidianul le oferă ceva extraordinar, la bărbați care sunt luați aproape la batjocură de personaje insolite din cercul social, la animale cărora nimeni dintre noi nu le-ar acorda vreo importanță, la momente de timp care își lasă amprenta prin a fi pur și simplu observate. Dar e doar ușor după ce înțelegi haosul dantelat al percepțiilor instantanee și nefiltrate. Povestirile ei tind să înceapă în lumea obișnuită, pe care o cunoaștem, printre mame în tramvai, femei care așteaptă pe cineva într-un restaurant, seri calde de mai. Și pe nesimțite se transformă lumea mare și obiectivă într-o lume alunecoasă, claustrofobă aproape, a senzațiilor directe percepute și surprinse și descrise pe măsură ce se desfășoară. Scrisul lui Clarice Lispector nu arată, nici nu spune nimic despre ce înseamnă să fii în viață, om. Dar dă senzația directă a adevărului adevărat de a trăi și a simți duritatea fiecărei secunde de a trăi. Nu ce înseamnă a trăi, ci exact a trăi.
Nu știu dacă pot spune exact despre ce sunt povestirile ei. Sunt parcă despre nimic, aproape, și aproape e ca și cum ar trebui și să fie citite. Fără să stai să te gândești minute în șir care e sensul ascuns al scrisului ei, pentru că nu există un sens ascuns. Totul e la suprafață, ca și cum ai întinde mâna după un pahar cu apă și în mijlocul gestului te lovește ideea că mâna ta există. Povestirile urmăresc mame, soții, fete, bătrâne prinse în rutina casei și a familiei, care par să-și fi găsit locul și echilibrul. Până în clipa în care echilibrul aparent se sparge în explozia unei realizări epifanice, foarte similar cu povestirile lui Joyce, dar și foarte diferit. De cele mai multe ori femeile se întorc la viața lor, la cină, la copii, la soț. Dar cititoarea rămâne cu senzația că ceva s-a mutat definitiv din loc.
Citite cap la cap, de la primele texte scrise în adolescență, prima povestire fiind chiar publicată în 1940, când scriitoarea avea 20 de ani, până la cele din ultimii ani de viață, povestirile lui Lispector se citesc ca o autobiografie neintenționată. Biograful ei, Benjamin Moser, spune în postfața volumului al doilea de la Humanitas că ele formează împreună un fel de jurnal, “o consemnare a întregi vieți a unei femei, scrisă de-a lungul vieții unei femei”. Personajele îmbătrânesc odată cu autoarea, iar subiectele se schimbă și ele, de la prima dragoste adolescentină la erotismul care trăiește în fiecare respirație și bătrânețea care la sfârșit e tot ce rămâne. Și, pe măsură ce trec anii, intriga, oricum subțire, chiar că se topește de tot.
povestiri timpurii și povestiri târzii
Clarice Lispector s-a născut în 1920 în Ucraina și a murit în 1977 în Brazilia, și între cele două momente de timp a publicat peste 80 de povestiri, care, citite pe rând, redau clar senzația ridicării încete și apoi a plutirii în spațiul aproape de neatins al literaturii pure. Primul volum de la Humanitas, “Cea mai mică femeie din lume”, conține povestiri publicate între 1940 și 1964, și titlul provine de la o povestire publicată în 1959, o piesă care abundă de originalitate. În 1960 Lispector a publicat volumul “Legături de familie”, care conține unele dintre cele mai derutante texte pe care le-am citit vreodată. Acum, în prima jumătate a carierei se vede apropierea de moderniștii anilor 20, de Woolf și Joyce, mai ales prin cât de mult se apropie Lispector de trăirea în moment și de o realizare epifanică în măsură să dea peste cap toată viața personajului. “Iubire” din 1952 sau „Fuga” din 1940 sunt exemple destul de “cuminți” ale acestei tehnici, dar preferata mea absolută e “Imitațiunea trandafirului”
Erau niște trandafiri superbi, mai mulți pe aceeași tulpină. La un moment dat, se cățăraseră cu o oarecare aviditate unii peste alții, dar, după ce-și făcuseră jocul, rămăseseră pe loc, liniștiți. Par artificiali! Își spuse cu mirate. Ar putea părea albi, dar, cu petalele din mijloc strânse, culoarea devenea mai concentrată și, asemenea lobului urechii, se simțea cum circulă roșeața prin ele
Imitațiunea trandafirului, traducere de Anca Milu-Vaidesegan
Laura s-a întors acasă după o perioadă de internare la un sanatoriu, și nu-și dorește decât să fie din nou o soție obișnuită, care iese seara la cină la brațul soțului. Totul merge bine, până când privirea ei se oprește asupra unor trandafiri sălbatici cumpărați dimineața din piață. Laura e generoasă și decide să îi trimită cadou unei prietene, dar frumusețea lăsată în urmă de trandafiri redeschide un drum pe care îl credea închis. Vraja lui Lispector constă în cât de aproape se află naratorarea de trările Laurei și cum îi urmărește gândurile, aproape înainte chiar ca Laura însăși să le înțeleagă. Povestirea are o interioritate complexă, gândurile Laurei ating idei de feminism, mistică religioasă, viață domestică, și unele presupuneri sunt neapărat necesare pentru a reconstrui firul narativ. Dar așa se poate păși într-o minte desprinsă parcă total de lume.
Al doilea volum de la Humanitas conține povestiri publicate între 1971-1977, ultimii ani de viață ai scriitoarei. Titlul, “Fericire clandestină”, preia titlul unui volum de Clarice Lispector publicat în 1971. În această ultimă perioadă a vieții, povestirile ei se schimbă stilistic. Păstrează mult din tematica primelor volume publicate, cu momente din copilărie și momente de revelație domestică, dar e parcă scriitoarea renunță la dantelăriile conșiinței treze și se mulțumește cu texte mult mai scurte reduse la strictul necesar al simțirii. Frazele sunt mai minimaliste, personajele mai schițate, aproape ironice sau gazetărești chiar în volumul “Via crucis a trupului” din 1974, iar senzația la sfârșitul lecturii nu mai e suprasolicitare intelectuală, ci o sfârșeală emoțională. Fiecare volum publicat în anii 70 e diferit, de la fragmente de proză la ce pare a fi poezie, la fragmente de jurnal, dar o povestire care mi-a atras atenția e “În căutarea unei demnități”, din volumul “Unde ai fost noaptea trecută” publicat în 1974.
Doamne Jorge B. Xavier pur și simplu habar nu avea cum intrase. Pe poarta principală în nicun caz. I se părea vag, ca prin vis, că a intrat printr-o breșă îngustă deschisă printer dărâmăturile de pe șantier, ca și cum ar fi intrat lateral printr-un orificiu făcut special pentru ea.
În căutarea unei demnități, traducere de Anca Milu-Vaidesegan
Doamna Jorge B. Xavier, o femeie trecută de șaptezeci de ani, pleacă să asculte o conferință, greșește adresa și ajunge în stadionul Maracanã, gol. De acolo nu mai găsește ieșirea. Coridoarele se repetă, ușile nu duc nicăieri, iar oamenii pe care îi întreabă îi dau indicații care o rătăcesc și mai tare. Ca și K., din “Castelul” lui Kafka, doamna Xavier nu ajunge niciodată unde voia să ajungă. Labirintul exterior se transformă încet într-unul interior, rătăcirea prin stadion devine o rătăcire prin propriul corp îmbătrânit și prin dorința pentru un cântăreț tânăr, pe care nu o poate mărturisi nimănui.
Revenind. Să pășesc în lumea scriiturii lui Clarice Lispector a fost printre cele mai bizare trăiri din anul ăsta. Proza ei are capacitatea să te tragă în jos pe vârtejurile conștiinței care trăiește în prezent, să te deruteze intelectual și să te lase sfârșită emoțional. Dar doar dacă o lași. În ultimele volume scriitoarea însăși realizează că viața e prea efemeră pentru a fi luată în serios și aduce o notă de umor prin extrema obiectivitate din unele povestiri. Nu am menționat aspectul ăsta pentru că a fost o surpriză și pentru mine să-l descopăr și să mă surprind pe mine râzând la umorul ei negru uneori. Da, povestirile ei sunt intense și cer mult de la cititoare. Dar până la urmă realizezi că bizarul e întotdeauna în viață, numai că noi uităm să-l mai vedem. Și nu poți decât râde de tine cât de mică ești în bizarul lumii înconjurătoare.
your thoughts?