Nu e niciun secret ca am ajuns să o descopăr pe Elsa Morante și romanul ei “Istoria” după ce m-am îndrăgostit de Elena Ferrante. Ferrante o declară pe Morante “maestra” ei, și a devenit aproape un joc pentru mine să fac paralele între “Istoria” și “Prietena mea genială”. Există câte un Nino în fiecare roman, dar al lui Morante e mai simpatic, chiar dacă își are și el defectele lui. Un personaj feminin marginal și bizar, dar de la care e imposibil să-ți întorci privirea, adaugă un acel ceva nenecesar, dar în inutilitatea lui atât de propriu literaturii. Morante o are pe Vilma, “profetesa Ghetoului” iar Ferrante pe Melina, “văduva nebună”. Dar sigur că fiecare scriitoare își are punctul ei forte. Povestirea la acea persoană a treia acuzată de patetism a lui Morante creează distanță de personaje fără să piardă din duioșie. Ferrante o are pe Lenu, care își scrie povestea la persoana întâi, o istorie personală a celei de-a doua jumătăți a secolului 20, care se suprapune peste cea a Idei lui Morante, dar egoistă și chiar antipatică pe alocuri.
Spre deosebire de “Prietena mea genială” însă, “Istoria” nu vorbește despre femei (și nici bărbați) care schimbă lumea. Ochiul romanului refuză gloria. El se întoarce spre foame, frică, copii, animale, locuințe sărace și oameni care încearcă să supraviețuiască într-o lume care nu a fost creată pentru ei. Absența eroismului e cea care face romanul atât de memorabil, o absență aproape de neconceput în peisajul nostru cultural unde, ni se spune, nu toți eroii poartă capă, dar cu toții suntem eroi. Și totuși, parcă marile gesturi la care ne așteptăm într-un roman sunt prezente. Printre ruinele lăsate în urmă de război, femeile din roman se mișcă în ritmul propriu vieții, poate singura formă reală de victorie pe care Morante o acceptă.
Istoria de Elsa Morante, o poveste fără eroi
E ușor de pierdut din vedere faptul că “Istoria“ de Elsa Morante e un roman istoric, cum scrie și Nicoleta Munteanu în Alecart. Și Cristina Gogianu, traducătoarea romanului la noi, pune accent pe aspectele de ficțiune istorică într-un interviu recent. Morante publică romanul în 1974 și scrie despre anii de dinainte, din timpul și de după celui de-al Doilea Răzoi Mondial, prin care ea însăși a trecut. Povestea începe în 1941, oblic, cu ochiul naratoarei (o naratoare personală și aproape de personajele ei, dar care nu își dezvăluie niciodată identitatea) care se oprește asupra unui tânăr soldat german care străbate beat străzile Romei. Apariția soldatului e minoră, dar într-un fel începutul e potrivit, pentru că el e tatăl, involuntar și violent, al personajului nostru principal, Useppe, copilul care se naște în vara lui 1941 și a cărui viață e marcată de foamete și sărăcie, dar, mai important, de un simț pur copilăresc al iubirii de viață.
Apoi cei doi ochi se deschiseră larg și păreau atât de mari pe chipul acela micuț, încât ai fi zis că sunt deja întântați de spectacolul pe care îl vedeau. Și fără urmă de îndoială, culoarea lor, reproducea întocmai turcoazul celălalt, care nu părea ivit din pământ, ci din mare.
Mama lui Useppe, Ida Ramundo, alintată Iduzza de către naratoare, e o învățătoare timidă, mereu dominată de spaima de lume, care încearcă să supraviețuiască războiului fără să atragă atenția asupra ei. Fragilitatea ei devine și puterea ei, dar Morante refuză să o transforme într-o figură eroică sau exemplară. Ida nu schimbă lumea, dar ce face e să meargă înainte, prin război, refugiu, lipsuri și ruine, și tot ce face, admirabil, deplorabil sau demn de milă, din dragoste pentru cei doi fii ai ei face, micuțul Useppe și adolescentul Nino.
De fapt, Ida rămăsese în străfundul său o fetiță, pentru că legătura ei fundamentală cu lumea fusese întotdeauna și continua să fie (conștientizată sau nu) o supunere înspăimântată.
Povestea urmărește mica familie începând din 1941, când cei trei stau în cartierul San Lorenzo din Roma. Ida e văduvă, părinții morți și ei, cei trei nu se au decât unii pe alții și istoria de familie, pe care Ida încearcă să o ascundă: mama ei a fost evreică, și Ida înțelege că, în contextual fascist și antisemitic al anilor de război, asta ar putea însemna o condamnare la moarte. Nino, impulsiv, carismatic, inocent, se alătură fasciștilor în război, fără să piardă din atașamentul pentru Useppe, care găsește în vizitele ocazionale ale fratelui său suprema bucurie. În 1943, în urma bombardamentelor, clădirea e distrusă, și Ida și Useppe se mută în afara Romei, în Pietralata, un refugiu pentru cei care și-au pierdut locuințele. Aici cei doi îl cunosc pe Davide Segre, soldat și intellectual evreu, dar anarhist și pacifist convins, marcat de propria condiție de viață, de iluziile și dezamăgirile existenței. Prin el, Morante exprimă cel mai clar sentiment de deziluzie politică din roman. Davide înțelege violența istoriei și inutilitatea propriului crez, dar nu găsește nicio cale de a evita pe niciuna.
Chipul îi era marcat de ceva corrupt, care îi pervertea trăsăturile din interior. Și aceste semne, încă pătrunse de un șoc teribil, păreau produse nu de o maturizare treptată, ci e de o violență fulgerătoare, asemenea unui viol.
În contrast cu lumea agitată a adulților, marcată de condiții materiale, alegeri, consecințe și contradicții, Useppe trăiește instinctiv, legat de Bella, cățelușa de ciobănesc care e ca o mamă pentru el la întoarcerea în Roma, de joc și de momente de bucurie care par să existe în afara istoriei. Deși războiul îi modelează întreaga existență, el rămâne unul dintre inocenți. Deși, într-un fel, când privesc mecanismul zdrobitor al istoriei redat cu precizie și fidelitate de Morante, toți sunt inocenți, începând de la Useppe și terminând cu bătrâna prostituată Santina, care i se dăruiește cu bucurie atât intelectualului Davide, cât și proxenetului. Fiecare își are modalitatea sa de a lupta, a ignora sau a trăi pur și simplu, rupt de evenimentele mari și de neconceput când ești în mijlocul lor.
…dar totuși o poveste
Am încercat în secțiunea precedentă să ofer un rezumat al romanului, dar mi-am dat seama că pe cât e de ușor, pe atât e de imposibil, și am cam renunțat. Toată lumea știe ce s-a întâmplat în Al Doilea Război Mondial, dar, doar în caz de forță majoră, Morante prefațează fiecare an din istoria personală a personajelor cu un rezumat al evenimentelor internaționale. Noi, ca cititori și cititoare peste timp, știm ce s-a întâmplat, dar Idei, lui Nino, sau chiar lui Davide le sunt străine evenimentele. Singurul lor scop e să supraviețuiască, și ăsta e și firul narativ al romanului până la urmă. Niște oameni, între 1941 și 1947, încearcă să-și ducă viața cum știu și cum pot când totul le e potrivnic. Asta e povestea mare. Dar sunt scene care sunt atât de mici și deconectate unele de altele, încât povestea mare uită de ele. Și romanul de Elsa Morante tocmai din scenele astea trăiește, și mai ales din cum sunt ele povestite.
Vocea narativă e ceva ce m-a fermecat și nu am întâlnit niciodată până acum. Povestea e la persoana a treia, fără îndoială, dar sunt unele pasaje, unde naratoarea intră în persoana întâi și povestește despre personaje ca și cum le-ar fi cunoscut personal. În plus, pe tot parcursul romanului planează senzația că ne uităm la oameni reali, care își văd de viețile lor, exterioare și interioare, și noi suntem martori vii la ce se întâmplă. Personalitatea asta impersonală dă senzația unei naratoare care e atașată personajele ei, dar, oricât le-ar iubi, nu poate să împiedice nimic din ce se întâmplă. Nu poate decât să povestească, cu duioșie, dar și cu distanță câștigată peste ani, despre oameni care au fost și de care restul lumii a uitat.
În multe din recenziile online, am citit că Useppe, în inocența lui de copil, și-ar imagina convorbiri cu animale, păsări și plante, și nu mi-a plăcut deloc reducționismul ăsta rece. În “Istoria” Elsa Morante spune o poveste adevărată despre oameni care trăiesc în mod subiectiv și la cald ce li se dă. Cea mai miraculoasă scenă e pentru mine în 1946, când Ida și Useppe stau din nou în Roma, în cartierul Testaccio, și au adoptat-o pe Bella, cățelușa de ciobănesc cu care Useppe își petrece zilele când mama lui e la școală. Useppe e deschis spre lume și animale într-un mod cât se poate de real, și cei doi au convorbiri cât se poate reale, și așa le redă și naratoarea. Interioritatea lui Useppe e redată cu fidelitate, neironizată, și naratoarea ne face să ne simțim, chiar dacă doar pentru o clipă, cum e să vedem lumea prin ochii lui.
Povestea Bellei, lătrată cu accente câinești, îl legăna ca o melodioasă arie de soprană.
“Și tu”, își reluă ea vorba, privindu-l convinsă, “și tu ești cel mai frumos dintre toți pe lumea asta. Asta sigur.”
învingătoare în ciuda Istoriei
“Istoria” de Elsa Morante rămâne fidelă micii familii a Idei de la început până la sfârșit. Povestea urmărește pas cu pas viața Idei, dar nu își permite și mici digresiuni. Naratoarea impersonală, dar care pare a cunoaște intim pe toată lumea din roman, se adâncește pe alocuri lin în poveștile de viață (și de moarte) ale altor femei și bărbați care tot așa nu suferă de eroism impus, și peste care istoria oficială trece cu buldozerul; Santina, prostituata trecută prin prea multe, dar care își păstrează o inocență neașteptată; Vilma, femeia evreică din ghetoul Romei care vede dezastrul apropiindu-se înaintea tuturor și pe care toată lumea o ignoră; sau moașa pe care Ida o numește Ezechiel, una dintre puținele figuri protectoare din roman, sfârșind apoi anonim într-un tren spre lagărul de concetrare. Nici una dintre ele nu schimbă cursul istoriei și nici nu devine eroină în sens clasic. Și totuși, Morante pare să le privească drept figurile puternice ale romanului, pentru că într-o lume dominată de violență și ideologii, ele continuă să simbolizeze viața, intimitatea și fragilitatea umană atât cât mai este posibil.
Romanul lui Morante e de o frumusețe violentă, construit din contraste: tandrețe și cruzime, inocență și foamete, iubire de viață și distrugere continuă. Naratoarea impersonală, care dacă vrem, poate fi Istoria, Moartea, poate chiar Viața, aduce în prim plan vieți pe care istoria mare le lasă de obicei în întuneric, și insistă că cei săraci, anonimi și invizibili nu există doar ca victime colective sau cifre într-un manual, ci au vieți complete, relații, dorințe și forme proprii de demnitate. Acesta este poate adevăratul „scandal” al romanului, faptul că istoria oficială merge înainte fără să păstreze aproape nimic din oamenii pe care i-a darâmat, dar că oamenii aceștia, în ciuda istoriei, există.
your thoughts?