Nu dau prea des banii pe cărți doar pentru că au coperte frumoase. Dar de data asta coperta a fost chiar unul dintre motivele pentru care am ales „Bine ai venit în America!”, romanul din 2016 al scriitoarei suedeze Linda Boström Knausgård, pentru a-l citi în categoria de literatură suedeză. Pe copertă apare un polaroid cu o fată care stă pe scaun cu picioarele adunate înspre sine și cu capul întors încât doar părul negru tăiat până la umeri i se vede. Poza asta strigă abandon și disperare tăcută. Fața nevăzută, poziția incomodă de pe scaun parcă sugerează că fata din imagine se retrage în sine, departe de lume. Și exact despre asta e vorba în carte – despre o fetiță care alege să nu mai vorbească deloc, ca o formă de rezistență invizibilă și greu de descifrat.
bine ai venit în america! pe scurt
Ellen, protagonista și naratoarea romanului, decide să nu mai scoată niciun cuvânt. Nu pentru că nu poate, ci pentru că nu mai vrea. Iar tăcerea ei devine un fel de zid între ea și ceilalți. Mama—o actriță radiantă, care acceptă tăcerea fetei, pare să-și caute refugiul în profesie. Fratele se închide el în camera lui, iar tatăl nu mai e.
Cartea e scurtă, scrisă în propoziții simple, dar fiecare frază e grea și fragilă în același timp. Nu e nimic explicit, și simți fiecare absență, fiecare tensiune, fiecare gând nerostit. E genul de roman care te face să citești printre rânduri, să te întrebi cât din povestea asta e despre ce s-a întâmplat cu adevărat și cât e doar percepția distorsionată a unei fetițe care încearcă să-și găsească locul într-o familie fracturată.
Camera mea e cufundată în liniște. Pereții sunt goi, acum că am strâns toate posterele. Mă așez spre pervaz și privesc spre singurul copac al grădinii. E un castan. Prin pereți răzbate muzica. Camera fratelui meu e fix lângă a mea. Uneori mi-e frică să nu vorbesc în somn. Mama o să mă audă vorbind și vorbele o să fie folosite împotriva mea.
povestea unei familii
„Bine ai venit în America” spune două povești. Prima e povestea unei familii sfărâmate de violența și alcoolismul unui tata care pare să nu-și găsească locul în propria familie, și a doua e chiar povestea lui Ellen, care e forțată să se maturizeze mai devreme decât și-ar dori.
Ellen consemnează ce se întâmplă în familie după moartea tatălui cu simțul de observație al copilului ignorat. Tăcerea ei e un scut, dar și un binoclu prin care se uită la lume. Ea vede tot, chiar dacă nu spune nimic. Observă cum mama continuă să joace rolul femeii puternice, de parcă nimic nu s-ar fi rupt în familie. Îl vede pe fratele ei, furios, și el cu tendințe violente, trăind într-o cameră întunecată, unde nu lasă pe nimeni să intre. Simte tensiunile din casă cauzate de un tată care, deși nu mai e, încă apasă asupra lor. Mama, fratele și Ellen însăși încearcă să se împace cu idea că tatăl nu a fost ce ar fi trebuit să fie, dar în timp ce mama și fratele găsesc un mod de a trece mai departe, Ellen pare blocată paradoxal atât în vinovăție, mulțumire de sine și întrebări la care nimeni în afară de ea nu poate răspunde.
povestea unui copil
Am încetat să vorbesc când maturizarea a început să ocupe prea mult loc înăuntrul meu. Eram sigură că nu puteam să cres și totodată să vorbesc. Poate eram genul de persoană căreia îi plăcea să ia conducerea. Oricum, m-am bucurat să renunț la vorbit.
Pentru Ellen, tăcerea nu e o reacție la ceea ce s-a întâmplat, ci o alegere clară. Renunțând la cuvinte, își impune propria ordine într-o lume haotică. Însă tăcerea ei nu e doar un scut, ci și o povară pe care o poartă în mod conștient. În mintea ei, gândurile se învârt necontenit, iar vocea interioară devine tot mai puternică pe măsură ce cea exterioară dispare. Prin ochii ei, vedem un amestec de frică, vinovăție și dorință de siguranță—o copilă care știe că nu mai poate să fie copil, care încearcă să se convingă că are puterea de a schimba lucrurile doar refuzând să vorbească. Dar tăcerea lui Ellen nu provoacă revolte, nu schimbă cursul evenimentelor. Doar o face invizibilă, o siluetă care își înregistrează propria existență ca pe un jurnal interior, util nimănui decât sieși.
Pe lângă poza de pe copertă și titul cărții e interesant. „Bine ai venit în America”. Un paradox în sine, ca procesul de maturizare prin care trece Ellen. Nu vine nimeni în America. E doar o replică dintr-o piesă de teatru care rămâne întipărită în mintea fetei după ce o vede pe mama ei jucând. E doar o umbră din vremuri în care Ellen, în inocența ei, era un copil fericit. Și acum umbrele rămân în urmă, iar Ellen trebuie, într-un fel sau altul, să pășească în lumea oamenilor mari și să știe tot ce aceștia știu și trăiesc fără să spună.
your thoughts?