În februarie clubul meu de lectură a decis să citim “Prietena mea genială” de Elena Ferrante. Romanul a apărut deja în 2002, dar a câștigat serios în popularitate o dată cu apariția serialului HBO cu același nume în 2018. Nu-i dădusem multă atenție până atunci, dar aveam cartea acasă, în germană, cumpărată dintr-un târg de vechituri. Am început s-o citesc într-o doară, să nu apar la întâlnirea clubului și să n-am habar ce se întâmplă. După primele 50 de pagini din cele aproape 500 ale ediției de la Suhrkamp mi-am luat traducerea în română de la Pandora M și am stat două nopți până la 1, absorbită în realitatea vieții într-un cartier din orașul Napoli al anilor 50. Și așa am devenit obsedată de literatura Elenei Ferrante.
despre ce e vorba? greu de spus
Cu “Prietena mea genială” observ că am aceeași problemă ca și cu “Dune”. Ambele romane înglobează o lume în sine, cu personaje care fiecare au o viață proprie și fire narative care duc dincolo de limitele livrești. Dar dacă mă întreabă concret cineva, despre ce e vorba în carte totuși, sunt mută. Port în mine atâtea imagini, culori și impresii încât să le dau o ordine narativă “logică” parcă ar știrbi din frumusețea poveștii. Superficial spus, “Prietena mea genială” e povestea copilăriei și adolescenței Lilei și Elenei, două fete care cresc într-un cartier sărac din Neapole. Fetele se cunosc la vârsta de 6 ani și rămân prietene pe viață. Romanul e primul volum dintr-o tetralogie care le duce povestea până în 2010, când Lila dispare fără urmă și Elena pune prietenia lor pe hârtie, așa cum și-o amintește.
Chiar dacă cele două fete și prietenia lor sunt în prim plan, romanul deschide și alte planuri narative. Prin ochii Elenei vedem cum familiile sărace rămân sărace și familiile bogate se îmbogățesc și mai mult, vedem cum tații se poartă cu fiicele, cum fiicele se răzvrătesc împotriva mamelor, cum bărbații se poartă cu femeile. Vedem că școala nu e singurul mod de a deschide lumi noi, dar e singurul mod de a scăpa din cartier. În timp ce Lila e obligată să renunțe la școală și să muncească în cizmăria tatălui ei, furia ei împotriva nedreptății crește, dar și înțelege că posedă arsenalul minții ei sclipitoare. Elena nu e atât de perspicace însă. Ochii i se deschid prin intermediul Lilei, care îi dă curaj și imaginație pentru a deveni ceva mai mult.
Credea că face un lucru corect și necesar, iar eu uitasem de orice motiv întemeiat și cu siguranță mă aflam acolo doar pentru că se afla ea. Urcam încet spre cea mai mare dintre spaimele noastre de atunci, mergeam să ne expunem fricii și s-o luăm la întrebări.
Unul dintre lucrurile geniale la scriitura lui Ferrante (pentru că are mai mult decât un singur lucru genial) e cum se împletește punctul de vedere factual al tinerei Elena cu punctul de vedere analitic al bătrânei Elena. Acțiunea e redată prin ochii copilei, ceea ce permite ca anumite spații să rămână întunecate și să fie descoperite abia mai târziu spre deliciul cititoarei. Dar deseori femeia cu experiență de viață intervine și reflectează asupra întâmplărilor. Se creează două linii temporale paralele, dar suprapuse creează un tot unitar.
smarginatura dintre elena și lila
Într-o discuție pe marginea romanelor Elenei Ferrante scriitoarea americană Jhumpa Lahiri spune că “smarginatura” ocupă un loc central în ficțiunea lui Ferrante. În română cuvântul e tradus drept “tăierea marginilor”, ceea ce mi se pare cam brutal după cum înțeleg eu conceptul. Elena spune că Lila a folosit cuvântul la ani după ce avut prima dată senzația de tăiere a marginilor: “în acele momente se dizolvau pe neașteptate marginile persoanelor și ale lucrurilor”. Nu cred că Lila vorbea metaforic. Lila trece prin momente de o înaltă intensitate emoțională și emoțiile dezintegrează pentru ea realitatea perceptuală.
Smarginatura însă nu e doar o descriere plastică a emoțiilor Lilei, ci descrie perfect relația între Lila și Elena, și se regăsește și în alte romane de-ale lui Ferrante. Cele două fete sunt atât de apropiate, încât niciuna nu poate să rămână în propriile ei margini, în propria ei personalitate, ci împrumută și preiau constant una de la alta. Familia Lilei nu îi permite să meargă la școală după clasele primare, dar inteligența fetei nu îi permite să se lase mai prejos decât Elena, pe care tatăl ei o susține să-și continue studiile. Dar Elena nu se simte atrasă de învățătură dacă Lila nu e acolo să ridice standardele. Elena reușește să treacă anul abia după ce află că Lila învață pe ascuns, cu cărți de la bibliotecă. Cele două fete sunt în competiție dar în același timp se constituie și se creează una pe alta.
viața în rione
Un al doilea lucru genial la scriitura lui Ferrante (dar desigur că nu ultimul) e puterea de a crea imagini care ți se imprimă pe creier. Elena vorbește despre viața materială din Rione (“cartier” în italiană) mai mult prin evenimente din copilărie, prin accesul limitat la educație sau prin meseriile pe care majoritatea familiilor din cartier le transmit din tată în fiu: cizmar, vânzător de legume, cămătar. Dar există o scenă care dă culoare și viață sărăciei din Rione. Cele două fete trec ies din cartier și se îndreaptă către mare.
Am mers mult printre ziduri prăbușite invadate de buruieni, clădiri joase din care se auzeau voci în dialect, uneori un sunet de trompetă. Oamenii păreau complet indiferenți la soarta noastră, în timp ce în jurul nostru se dilata un peisaj al abandonului: bidoane deformate, lemne pârlite, caroserii de mașină, roți de căruță cu spițele rupte, mobile pe jumătate distruse, fiare ruginite.
Dacă Lila și Elena își depășesc propriile limite, cartierul lor sărăcăcios nu are nicio intenție să facă asta. Băieții preiau comportamentul violent învățat în familie și societate și fetele țintesc către un soț cât mai repede cu putință. Prietenul Elenei o admiră că studiază, dar tot o vede ca pe proprietatea lui. Fiul proprietarului de alimentară devine obsedat de Lila, dar nu vrea decât să o cumpere. Cele două fete încearcă să schimbe traiectoria de viață din Rione, dar niciuna din ele nu deține cu adevărat controlul.
concluzia? sunt obsedată
Nu mi-am luat ediția în română a cărții ca să citesc mai repede. Mi-am luat-o pentru că pe măsură ce înaintam în poveste îmi dădeam seama că nu-mi pot permite să irosesc prima lectură a unui asemenea volum într-o altă limbă decât româna. Cartea mi-a dat o senzație de lectură pe care nu-mi mai amintesc s-o mai fi avut din adolescența timpurie, când citeam “Povestea fără sfârșit” a lui Michael Ende pentru a cincea oară. Am fost complet absorbită de tonul lin, factual, și în același timp căutător de sine al Elenei, dar și de ce se întâmplă cu cele două fete în continuare. Am lungit lectura o săptămână, dar aș fi vrut să nu se termine niciodată. Noroc că mai am 3 volume mari și late ce abia așteaptă să mă delecteze cu fiecare cuvințel.
your thoughts?