O prietenă turcoaică de-a mea mi-a zis că s-a oprit din a citi “Mrs. Dalloway” a lui Woolf în turcă în momentul în care a dat peste o expresie specifică limbii turcești. “I’m pretty sure Woolf didn’t write that”, mi-a zis ea frustrată. I’m pretty sure too, dar probabil asta fusese soluția traducătorului sau a traducătoarei când a încercat să exprime sensul din text. Dar prin alegerea sa, textul a devenit turcesc și și-a pierdut și  mult din “englezicitate”. Personajele probabil au devenit prea familiare și și-au pierdut din farmecul înstrăinării. Pentru că nu putem niciodată uita că traducerea e întotdeauna doar “o” traducere. Întotdeauna există variante și versiuni și probabil cea mai apropiată de original e colajul dintre toate cele existente. Noroc că pentru “Anna Karenina” a lui Lev Tolstoi există destule traduceri pentru a ne face să uităm cât de străină e Anna de noi. Cât de specifice secolului 19 sunt preocupările rurale ale lui Levin. Și totuși cât de adânc ne regăsim atât în dilemele Annei, cât și ale lui Levin. 

Rar mă atrag titlurile românești și trebuie de multe ori să-mi cultiv răbdarea să răsfoiesc rafturile acestea. Și mă întreb de curând de ce e așa. De ce prefer un Tolstoi unui Rebreanu, un Murakami unei Adameșteanu.  Sigur, vorbesc aici de stiluri absolut diferite, de abordări și problematici aflate în puncte îndepărtate unele de alte pe spectrul literar. Dar mă întreb și eu ca idee. De ce vreau să citesc Tolstoi când nu Tolstoi citesc, ci, știu eu, Emil Iordache sau Adriana Liciu. De ce vreau să citesc Murakami când nu Murakami citesc, ci Philip Gabriel. Pentru că, în japoneză sau rusă cel puțin, nu ce s-a scris citesc, ci ce s-a tradus. 

Am început să învăț japoneza ca să pot ajunge la cuvintele lui Murakami. După câțiva ani, mi-a luat câteva zile să pot să trec cu o oarecare comprehensiune și fluență prin primele paragrafe dintr-o povestire scurtă de Ryunosuke Akutagawa, doar ca apoi să renunț. Dar părerea mea de rău că nu am capacitatea să citesc japoneza abia dacă se compară cu suferința intelectuală a Virginiei Woolf că nu a studiat greaca formal, așa cum au studiat-o frații ei. În timp ce ei mergeau la înalte universități din Oxbridge, Woolf, născută în 1882, a învățat greaca în lecții private, a urmat un colegiu de fete, și a citit în lung și-n lat biblioteca tatălui ei, Leslie Stephen, om de litere, autor și umanist. Șansele ei erau minimale, dar azi e una dintre cele mai cunoscute autoare ale secolului 20. Și totuși întotdeauna a avut conștiința faptului că dacă nu citește originalul, grec sau rus, ceva e iremediabil micșorat, redus, deformat. 

“Când ai schimbat fiecare cuvânt dintr-o propoziție din rusă la engleză, ai schimbat astfel puțin sensul, sunetul, greutatea și accentul cuvintelor în raport cu celelalte, nimic nu mai rămâne decât o versiune rudimentară și grosieră a sensului. Astfel tratați, marii scriitori ruși sunt ca niște oameni nu doar lipsiți de haine, ci și de ceva mai subtil și mai important – purtarea lor, particularitățile personajelor lor” Așa scrie Virginia Woolf în “Punctul de vedere al rușilor”, eseu unde despică particularitățile stilistice ale lui Tolstoi, Dostoievski și Cehov. Doar că nu Virginia Woolf scrie de fapt, nu? Ci eu, cea care i-am luat cuvintele, le-am filtrat prin înțelegerea și vocabularul meu, și i le-am dat înapoi. Eu, cea care am tradus. 

În cele șase luni cât mi-a luat să citesc “Anna Karenina” în 2023, am trecut prin diferite traduceri în limba română. Textul principal a fost cel de la Univers din 1980 în traducerea lui Mihail Sevastos, a Ștefanei Velisar Teodoreanu și a lui Alecu Donici, reeditat de Adevărul Holding în 2008. Pe alocuri am comparat cu traducerea lui Emil Iordache de la Polirom din 2007, a Ancăi Irina Ionescu de la Litera din 2019, și a Adrianei Liciu, de la Humanitas din 2021. Iar lucrurile se complică și mai mult la retraducere, cum scrie Antoaneta Olteanu, și ea traducătoare din rusă. În general am găsit traducerea din 1980 cea mai reușită. Cuvintele alese sunt ușor arhaice și reînvie atmosfera de secol 19. Nu te lasă să uiți că, chiar dacă Anna și Levin par a vorbi și gândi în română, ei nu fac parte nici din timpul și nici din lumea noastră. Ei sunt etern umani, dar și etern îndepărtați de noi.  

Anna apare pentru prima dată în perspectiva lui Vronski, când el îi face loc să coboare din tren. Între cei doi imediat se creează o legătură, și Vronski intuiește că femeia de societate pe care o întâlnește are mai multă viață în ea decât lasă ea să se cunoască.  

Sevastos/Teodoreanu/Donici traduc astfel impresia pe care Anna o lasă asupra lui Vronski. 

“În această scurtă privire, Vronski avu timpul să prindă vioiciunea stăpânită care-i scăpăra pe față, trecând de la ochii strălucitori la zâmbetul abia văzut care-i arcuia buzele rumene. Părea că în toată ființa  i se revărsa un prisos de simțire care înflorea fără voie în lucirile ochilor ori într-un surâs. Ea căuta să-și stingă lumina prea vie din ochi, dar aceasta nu contenea de a-i lumina zâmbetul abia simțit, fără știrea ei.” 

Iordache folosește neologisme care, în opinia mea, cad cam greu în conștiința cititoarei. “Animația” aduce a desene animate și “percepția” îmi amintește de orele de fizică din liceu. 

“Vronski izbuti să remarce animația reținută care-i juca pe față și plutea între ochii strălucitori și zâmbetul abia perceptibil care-i arcuia buzele rumene. Parcă un surplus de ceva îi umplea ființa, iar acel ceva, în pofida voinței ei, se exprima ba în strălucirea privirii, ba în zâmbet. Ea stinse cu bună știință lumina din ochi, dar aceasta strălucea în pofida voinței ei într-un surâs abia perceptibil.” 

Liciu neglijează faptul că Anna încearcă împotriva voinței ei să-și țină lumina interioară sub control. 

“În această privire de o clipă, Vronski reuși să observe însuflețirea reținută care juca pe fața ei, plutind între ochii strălucitori și zâmbetul abia perceptibil care îi arcuia buzele rumene.” 

Către sfârșitul cărții, Anna și Levin se întâlnesc pentru prima și ultima oară. Levin vede portretul Annei, iar nuanțe de basm și supranatural evidente pe tot parcursul romanului sunt reluate și accentuate în traducerea Sevastos/Teodoreanu/Donici. 

“Levin se uită la portretul care parcă ieșea în relief din ramă, într-o lumină strălucitoare, și nu-și putea lua ochii de la el. Uitase unde se află și, fără să asculte ceea ce se vorbea alături, nu putea să-și întoarcă privirea de la tabloul acela extraordinar . Nu era un tablou, ci o femeie vie, fermecătoare, cu părul negru cârlionțat, cu umerii și brațele goale, cu un zâmbet fugar, îngândurat, pe buzele umbrite de un pufușor delicat, și care se uita la dânsul cu un aer triumfător și duios, privindu-l cu ochi tulburători.” 

În traducerea lui Iordache, arta tehnică a tabloului iese în evidență, dar impresia subiectivă pe care portretul o lasă asupra lui Levin e ușor umbrită. 

“Levin se uita la portretul care, în lumina strălucitoare, parcă ieșea în relief din ramă. Uitase unde se află și, fără să audă ce se vorbea, nu-și mai lua ochii de la portretul acela extraordinar. Nu era un tablou ci o femeie splendidă, vie, cu păr negru, cârlionțat, cu umerii dezgoliți și cu un zâmbet ușor, îngândurat, fluturând pe buzele umbrite de un puf gingaș, o femeie care, cu un aer triumfător și tandru, îl privea cu ochii ei tulburători.” 

Pentru Ionescu femeia din tablou se uită cu privirea. 

“Levin continua să se uite la portret, care în lumina strălucitoare părea să iasă din ramă, și nu putea să-și ia ochii de la el. Uitase și unde se află, nu asculta ceea ce se vorbea și nu-și desprindea privirile de la uimitorul portret. Nu era un tablou, ci o femeie vie și fermecătoare, cu păr negru ondulat, cu umerii goi și brațele dezgolite și un zâmbet îngândurat, abia schițat, cu buzele umbrite de un pufușor gingaș, care se uita la el cu privirea învingătoare și duioasă a ochilor ei tulburători.” 

Fragmentul unde Levin e pierdut în cosit mă face să regret într-adevăr că nu am nici cea mai mică șansă să citesc romanul în rusă. Pentru Sevastos/Teodoreanu/Donici, munca lui Levin e “ritmică și exactă”. Pentru Iordache, e “precisă și clară”. Pentru Liciu e nici mai mult nici mai puțin decât “așa cum trebuie”. Și pentru Levin? 

Sevastos/Teodoreanu/Donici 

“Cu cât cosea Levin, cu atât mai des veneau acele clipe de uitare când nu brațele mișcau coasa, ci coasa purta după ea trupul plin de viață , conștient numai de aceasta… Și munca ritmică și exactă se făcea ca de la sine, pe negândite, ca prin farmec. Erau clipele cele mai fericite.” 

Iordache 

“Cu cât cosea mai mult, cu atât mai des simțea momentele de uitare, când nu brațele lui mânuiau coasa, ci aceasta îi punea mișcare tot trupul conștient de sine, plin de viață și, parcă prin farmec, fără să se gândească la ea, munca precisă și clară se făcea de la sine. Erau momentele cele mai fericite.” 

Liciu 

“Și cu cât cosea mai mult, cu atât se îndeseau clipele de uitare când nu mâinile dădeau cu coasa, ci coasa mișca după ea tot corpul plin de viață, conștient de sine și, ca prin minune, fără să se gândească la ea, munca se făcea singură așa cum trebuie. Acestea erau cele mai fericite clipe.” 

“Tolstoi e cel care ne captivează cel mai mult, dar care ne și respinge cel mai mult”, concluzionează Woolf în comparația ei între Tolstoi, Dostoievski și Cehov. La Dostoievski și Cehov trebuie să cuget un pic încă, dar de Tolstoi cel puțin sunt fermecată. Conștiința personajului răsare la suprafață și realizezi încetul cu încetul că exteriorul e doar o iluzie și la dedesubt de suprafață  se petrec infinituri la care nimeni nu are acces. Nimeni în afară de narator, adică, deci nimeni în afară de cititoare. Tolstoi te atrage în interiorul personajelor sale, dar îți și dă impresia clară că te uiți din afară înăuntru. În traducere, impresia generală e aceeași, evident, dar în paragrafele la care m-am uitat există nuanțe. Deci care dintre cele patru Anne pe care le-am citit e cea autentică, care dintre cei patru Levini pe care i-am citit e cel adevărat? Prietena mea turcoaică citește acum “Mrs. Dalloway” în engleză, dar dilemele mele cu literatura rusă vor rămâne tot dileme.