Pentru a doua lectură a romanului, le-am sugerat unor colege de la lucru să facem un fel de book club. Să începem să citim “Anna Karenina” de Lev Tolstoi în februarie și vedem unde ajungem. În martie, când ne-am întâlnit pentru prima dată să discutăm despre roman, o colegă terminase deja de citit, iar eu și celelalte trei eram undeva pe la primele 200 de pagini. Ne-am întâlnit din nou în aprilie, punct la care eu, una, reușisem să ajung la jumătate, o altă colegă era tot pe acolo, alta renunțase și de la celelalte două n-am mai aflat nimic. Am hotărât să ne continuăm micul nostru book club cu ceva mai liniștit, gen de Jane Austen sau “Jane Eyre”, că Anna prea ne incitase la discuții în legătură cu dacă putem să judecăm prea aspru pe cineva, dacă Vronski sau Karenin o iubește mai mult pe Anna, cum poate Anna să-și părăsească copilul. Pe Anna o judecăm, pe Kitty o aplaudăm, e inevitabil. Epigraful romanului zice “A mea este răzbunarea, eu voi răsplăti”, dar nu știm cine rostește cuvintele. În Biblie e Dumnezeul din Noul Testament, care ne îndeamnă să fim îngăduitori cu aproapele, dar cât suntem oare de predispuși, sau dispuși, să facem asta?
linii narative împletite
Romanul are două mari linii narative care se împletesc ca șuvițele paralele din structura de ADN, unite de preocupările interioare are personajelor. Pe de o parte îi avem pe Anna Karenina, eroina nestâpânită și impulsivă care renunță la tot pentru o dragostea ilicită a lui Alexei Vronski, ofițerul de cavalerie care și el renunță la carieră pentru dragostea Annei. În paralel se află Alexei Karenin, înalt funcționar care se zbate între a păstra relațiile sociale în tumultul unei căsnicii de conveniență și a găsi în el însuși puterea de a-i oferi Annei iertarea și libertatea. Pe de cealaltă parte e Kostea Levin, moșierul care nu-și găsește locul în nobilitate și discuțiile sterile de salon, și caută un sens căpița de fân care îi oferă o altă perspectivă asupra vieții țăranilor de rând. Kitty Șcerbațkaia e o tânără idealistă care, după ce suferă dezamăgire în dragoste, găsește sensul vieții prin căsătoria cu Levin și stabilirea propriei familii.
Cele două povești, a Annei și a lui Levin, stau în opoziție una cu alta, dar își și aduc una alteia simetria care altfel ar fi lipsit pentru un portret social complex, chiar complet aș îndrăzni să-i spun. Dacă pentru Anna viața e dragoste pasională, Levin nu își găsește liniștea nicăieri, și doar pentru puțină vreme în brațele lui Kitty. “Dragostea… nu-mi place cuvântul ăsta, tocmai fiindcă are pentru mine o însemnătate prea mare, neînchipuit mai mare decât ai putea înțelege dumneata,” îi spune Anna lui Vronski, când ea încearcă încă să înăbușe pasiunea de nestăvilit pentru el. “De taina asta mare, care nu poate fi exprimată în cuvinte, numai eu am nevoie… Este credință ori nu este – nici eu nu știu; sentimentul acesta mi s-a strecurat prin suferință în suflet și s-a înrădăcinat adânc acolo,” își spune Levin chiar la sfârșitul romanului. El știe că nu are răspuns la întrebările care-l încearcă, dar lasă “rostul binelui,” asupra căruia el se simte stăpân, să-i lumineze calea. Anna nu are conștiința acestui rost, iar pasiunea neagră îi curmă calea, nu o luminează.
echilibru între părți opuse
Contrapunctul, dar și simetria opoziției pe care un fir narativ o aduce celuilalt, se reia pe tot parcursul romanului în relațiile între personaje, în măștile pe care personajele le îmbracă în fața altora, în viața și moartea în sine, care apar ici și colo, parte din peisaj. Fratele Annei, Stepan Oblonski, ușuratic și petrecăreț, nu are nici un simț de responsabilitate pentru familie și soție, iar pentru el viața în afara căsniciei e a doua natură. Ironia de la începutul romanului e că Anna vizitează casa Oblonski pentru a o convinge pe soția lui Stepan, Dolly, să-și ierte soțul și să revină la viața familială de suprafață. Când ea va fi un Oblonski feminin și Karenin un Dolly masculin, Anna însăși nu va vrea să păstreze nicio aparență, ea nu își va duce viața la suprafață. Dolly și Kitty, surori și adepte ale valorilor tradiționale, au căsnicii aflate pe traiectorii diametral opuse. Dolly e cea care se ocupă de familie și casă în timp ce soțul ei găsește distracții în îmbrățișări străine, dar Kitty și Levin găsesc unul în altul înțelegere și puncte comune în scene care uneori frizează supranaturalul.
de-afară și dinăuntru
Anna și Levin sunt personajele principate în lumea romanului, dar e interesat de văzut că pe niciunul dintre ei nu îi cunoaștem nici imediat la început, nici din propriul punct de vedere. Levin e cel care își face primul apariția, dar abia în capitolul 5, când îl vizitează pe Oblonski la birou.
“A intrat unul, fără voie” îl anunță ușierul pe Oblonski. “Un bărbat spătos, bine legat, cu barbă creață, care, fără să-și scoată din cap căciula de miel, urca repede și sprinten treptele tocite ale scării de piatră”.
Și pe Anna tot din afară o vedem, în capitolul 18, la gară, când Vronski îi face loc să coboare din tren.
“Părea că în toată ființa i se revărsa un prisos de simțire, care înflorea fără voie în lucirile ochilor ori într-un surâs. Ea căută să-și stingă lumina prea vie din ochi, dar aceasta nu contenea de a-i lumina zâmbetul abia simțit, fără știrea ei.”
Cele două momente imită la perfecție viața reală, unde îi vedem pe oameni din afară, ne facem o idee din felul în care pășesc, din felul în care accentuează cuvintele sau își mișcă mâinile. În roman avem marele avantaj de a avea acces la gândurile lor interioare, la felul în care personajele se întorc la momente anterioare din narațiune și își formează propriul punct de vedere. Asta e poate ce fac și oamenii din viața noastră, iar uneori avem chiar marele noroc de afla.
așa… și?
Am ajuns până la urmă să petrec 6 luni în “Anna Karenina”, din februarie până în august. Aș fi petrecut și mai mult. Tolstoi are un stil al detaliului care te hipnotizează, și crezi că chiar ai de-a face cu oameni adevărați, care pe pagină nu își dezvăluie decât o mică parte din viață, din sine înșiși. Sigur, putem judeca mult și bine – cum poate Anna să-și părăsească copilul, societatea rusească ipocrită, un Vronski rece care la sfârșit se interesează mai mult de politică decât s-o înțeleagă pe Anna. Dar toți aceștia sunt *oameni* și ne dăm seama că dacă Tolstoi nu a construit în “Anna Karenina” o oglindă și un refugiu pentru fiecare dintre noi, nu a făcut nimic. Vedem cum merge cu “Jane Eyre”, dar eu încă nu am terminat nici cu Anna, nici Levin, nici cu nimeni dintre ei.
your thoughts?