Despre ce e “cu adevărat” vorba în literatura științifico-fantastică e un subiect pe marginea căruia se poate discuta. Putem încadra automat un roman în SF, dacă apar în el roboți sau nave spațiale? Și dacă acest roman e extrem de preocupat de ce gândesc și cum se dezvoltă personajele și mai puțin preocupat de a zugrăvi lumea materială în care ele trăiesc, cu ale sale nave spațiale, exoplanete, și toate cele, îi știrbește asta natura sa SF? Se pot găsi cu siguranță exemple pro și contra de orice parte a baricadei. SF-ul nu e ușor de delimitat și, la o adică, poate nici n-ar trebui să fie. “Klara and the Sun” a lui Kazuo Ishiguro e un exemplu la limită, și pe nimeni nu miră asta. “Solaris” a lui Stanislaw Lem e însă automat zvârlit în oala cu SF. Povestea e însă mult mai subtilă, chiar decât cea al lui Ishiguro, și personajele, mai imposibil de concretizat decât cele din proza Virginiei Woolf.
așa, un rezumat
“Descoperirea lui Solaris avusese loc aproape cu o sută de ani înaintea nașterii mele”, spune naratorul Kris Kelvin. Kelvin e trimis de pe Pământ pe stația ce orbitează Solaris ca să adune date despre misterioasa planetă-ocean. Kelvin își spune povestea fragmentat, printre interacțiuni stânjenitoare cu ceilalți doi oameni de știință aflați pe stație, Sartorius și Snaut și lectura documentelor de la bordul navei, de unde aflăm că planeta ar încerca să comunice cu rasa umană prin manifestații pe care nimeni nu le poate complet înțelege. Jurnalul de bord, pe care Kelvin îl găsește în bibliotecă, conține și “istoria bolii lui Berton”, un astronaut care ar fi suferit halucinații la apropierea de Solaris, iar fenomenele cărora el le-a fost martor sunt, pe baza “bolii”, ignorate. “Gândul că mi-am pierdut mințile m-a liniștit” mărturisește Kelvin, care ajunge repede să înțeleagă că, așa cum nici Berton nu suferise de halucinații, nici el și ceilalți doi astronauți de pe stație nu și-au pierdut mințile, un gând dealtfel liniștitor, dată fiind alternativa realității cu care se confruntă. Toți trei sunt puși în fața unei decizii imposibile – să aleagă între propriile doruri și progresul cunoașterii.
misterul lui Solaris
Romanul lui Lem a apărut în 1961 și face parte fundamentală din literatura clasică SF. De aceea rezumatul pe care l-am făcut mai sus, chiar dacă încearcă să ascundă natura misterului lui Solaris, poate nu face decât să ocolească subiectul. Kelvin, Sartorius și Snaut sunt singurii trei oameni de pe stație, dar prezența planetei aduce la suprafață, și chiar pare într-un anumit sens să intuiască, straturi întunecate ale mult prea umanei lor naturi. Prin ochii lui Kelvin, în care Solaris se reflectă, înțelegem că Harey, soția moartă cu 10 ani înainte, e miraculos întrupată când astronautul deschide ochii în dimineața următoare: “Avea 19 ani. Morții rămân tineri.” Dar aici nu avem de-a face cu un roman horror, ci cu întrebări care ating adâncurile a ceea ce definim noi a fi uman.
Fiecare dintre cei trei astronauți e urmărit de propriul trecut, dar Gibarian, din notițele căruia Kelvin află cum s-a descurcat el cu al său trecut, nu i-a supraviețuit. “Oaspeții”, cum figurile ce vin de dincolo de vină și dincolo de mormânt sunt numite de astronauți, nu sunt îngăduitori cu “gazdele”, cum îi numesc eu pe aceștia. Lui Harey îi e fizic imposibil să rămână singură, fără Kelvin, iar apropierea excesivă îl duce pe acesta la disperare. Sartorius rămâne tot timpul închis în camera lui, și încearcă după ușile închise să se absolve de propriu-i trecut.
întrebări fără răspuns
Snaut și Sartorius nu mai sunt în capacitatea de a gândi obiectiv și realistic, și preferă sau sunt obligați să întoarcă spatele muncii pentru a fi tot timpul alături de “oaspeți”. O întrebare îi bântuie pe cei trei: “Ce înseamnă cele întâmplate?”. Răspunsurile încep de la un nivel personal, presupunerea că “oceanul vrea să se joace cu noi sau să ne pedepsească” și ajung la nivel mondial, “contactul cu altă civilizație”. Oricum ar fi, omul e întotdeauna în centru. Doar din perspectiva sa poate exista un răspuns, pentru că nimeni nu poate sonda mintea lui Solaris. Într-un fel, romanul e coborârea în însuși necunoscutul din propria noastră minte.
așa, și?…
După o primă lectură, romanul mi se pare încă impenetrabil. Filmul din 1972 a lui Andrei Tarkovski e și el construit pe straturi și subtilități încât povestea devine și mai obscură în loc să fie mai clară. Cele două se completează reciproc. Filmul nu poate fi văzut ca o copie, nici măcar ca o banală “ecranizare” a cărții, așa cum nici “2001: A Space Odyssey”, filmul regizat de Stanley Kubrik, nu poate fi văzut ca o simplă interpretare a cărții lui Arthur C. Clarke. Pentru mine, Solaris își păstrează misterul încă. Recenzia asta a fost puțin mai mult decât un simplu rezumat pentru că eu însămi trebuie încă să înțeleg cum fragmentarea textuală corespunde fragmentării morale și mentale a personajelor. Cum scrie Lem în ultima propoziție, “timpul necruțătoarelor miracole încă nu s-a încheiat.” Și asta, pe mine ca cititoare, nu are cum să nu mă bucure.
your thoughts?