Pe Iris Wolff am cunoscut-o în 2021 în Ingolstadt. Era curatoarea unui segment al festivalului local de literatură și Cristina, președinta comunității de români din oraș, a dat din întâmplare peste autoare la un eveniment cultural. A întrebat-o dacă nu vrea să organizăm o discuție pe marginea “Die Unschärfe der Welt”, titlul original german al cărții, și Iris a fost de acord. Apoi Cristina m-a întrebat și pe mine dacă nu vreau să fac pe moderatoarea și traducătoarea discuției și am fost și eu de acord. Întâmplarea. Există ceva mai înfricoșător și sublim pe lumea asta?
așa, un rezumat
Pe coperta a patra a cărții scrie (parafrazat de mine) că “Lumea estompată” spune povestea unei familii din Banat, ai cărei membri se pierd și se regăsesc peste granițe. Eu aș adăuga ca ei se pierd și se regăsesc și în timp. Istoria secolului XX joacă un rol important în trasarea destinelor celor 7 personaje din ale căror puncte de vedere se construiește romanul. Fiecare personaj adaugă părticica sa de istorie națională și personală la întregul poveștii, dar mai ales adaugă coloritul propriei personalități.
Samuel e personajul în jurul căruia toată povestea se învârte, dar care nu primește propriul lui capitol în carte. Prin ochii Florentinei, mama lui Samuel, se conturează viața unei familii de preot într-un sat din Banat în anii ‘70. Karline, bunica lui Samuel, cugetă la rolul amintirilor în viața de zi cu zi, iar cititoarei i se deschide o fereastră spre viața unei familii înstărite din Ardealul anilor ‘30. După 2-3 capitole îți dai seama că există o anumită ordine cronologică, și că urmărim viața lui Samuel prin ochii a 7 personaje. Vedem cum se naște, crește, iubește, se maturizează. El e centrul romanului și cel asupra căruia se răsfrâng cel mai accentuat urmările secolului XX.
păreri
Scriitura lui Wolff curge ca un râu ici învolburat, colo liniștit, dincolo îngustat și ascuns vederii. Pasajele de proză, fragmentate și discontinue, se împletesc cu punctul de vedere, câteodată distorsionat de emoție, câteodată clar și rece, al personajului principal din fiecare din cele 7 capitole. Cititoarei i se ascunde de multe ori obiectivitatea scenei și ce apar în loc sunt trăirile personajului. Prima propoziție e un exemplu clar: “Lasă-mi copilul!” Abia 20 de pagini mai târziu îți dai seama că așa s-ar fi putut naște (sau sfârși) Samuel. Dar lucrurile se întâmplă altfel, pe fundalul creionat de ororile deloc subtile ale unei maternități din Banatul anilor `70.
Întâmplările propriu-zise nu stau în prim-plan însă. Micile observații din viața de zi cu zi și introspecția constituie grosul romanului. Nimic nu e gratuit din punct de vedere narativ. Dacă începe să ningă la început de noiembrie, “zăpadă” e chiar primul cuvânt rostit de Samuel, care pe tot parcursul vieții își va drămui cuvintele. Karline gătește șnițele cu cartofi la tigaie, dar această rutină vine într-un contrast amar cu refugiul în trecut pe care ea îl găsește în camera de oaspeți cu ale ei douăsprezece saltele stivuite. “Lumea estompată” e un roman al opozițiilor care împreună construiesc personaje vii și surprinzătoare.
efectul traducerii
Cu traducerile e întotdeauna o treabă ciudată. Cu romanul lui Wolff e însă și mai ciudată treaba pentru că o dată citesc în germană despre detalii înfiorătoare ale comunismului românesc și o dată citesc în română detaliile unei povești cu care am crescut. Originalul mă îndepărtează de mine însămi în timp ce traducerea mă apropie de mine și de propria mea istorie. Descopăr astfel încă o fațetă a contradicțiilor pe care tot romanul e construit și care mă pune față în față cu marele semn de întrebare al propriei mele identități într-o Europă din ce în ce mai largă și lipsită de granițe.
Nu știu dacă se poate spune că am citit romanul de două ori (o dată în germană și o dată în română) sau am citit două romane ușor, foarte ușor, diferite. Traducerea Andreei Odoviciuc are puncte forte, dar și câteva scăpări. Scenele unde apar superstiții (de exemplu acoperirea oglinzii în casa mortului) redau atmosfera originalului și îi sunt fidele acestuia. În original, “explicația” superstiției mi se pare, așa cum o înțeleg eu, îndeosebi îndreptată spre sensibilități germane. Pentru cultura românească mi s-ar fi părut mai autentic dacă traducerea era puțin adaptată, dar respect și admir alegerea traducătoarei. Scăpările sunt mai ales la nivelul alegerii unor cuvinte mai potrivite. Aș zice de exemplu că în România se folosește termenul de “Ardeal”, iar nu “Transilvania”, cum se folosește în restul Europei.
așa, și?…
“Lumea estompată” îmbogățește cititoarea cu fiecare nouă lectură. Subtilitatea detaliului și trăsăturile delicate și specifice fiecărui personaj în parte ies la suprafață abia după ce te-ai familiarizat cu lumea din roman. Coperta cărții în germană, unde apare o tulpină de viță de vie, e în dialog cu subtilitățile personajelor și totodată un adevărat mister la o lectură superficială. Nu pretind că am înțeles tot, dar mă bucur când citesc o carte care nu dă din sine tot ce are la o primă întâlnire.
your thoughts?