Am ajuns la „Fiica ascunsă” de Elena Ferrante cam la 2 ani după ce am început s-o citesc pe autoare. Am început desigur cu „Prietena mea genială”, care m-a convins că nu pot să las niciun cuvințel scris de Ferrante să-mi scape printre degete. În paralel am continuat cu primele ei romane, „Iubire amară” și „Zilele abandonului” și încet-încet încep să înțeleg că, deloc neasemănător marilor romancieri, Elena Ferrante scrie întotdeauna una și aceeași poveste: povestea unei femei în relație cu urmele adânci lăsate de trecerea prin copilărie, cu mama și, eventual, cu fiica ei.

Depinde de romanul de care vorbim, anumite fire sunt împletite mai strâns. În „Iubire amară” Delia descâlcește rolul pe care l-a avut în despărțirea dintre mama, Amalia, și tatăl ei. În „Zilele abandonului” vedem despărțirea în cuplu chiar din mijlocul lui: Olga e părăsită de soț și trebuie să înțeleagă cum să treacă prin moment și ce are a lăsa în urmă pentru fiica ei. În „Fiica ascunsă” oglinzile se învârt din nou: Leda, poate o Olga înaintată în vârstă, are o a doua șansă în a repara relația cu o fiică înstrăinată. Ferrante vorbește despre toate ideile asta cel mai direct în „Frantumaglia”, volumul de interviuri pe marginea primelor ei romane. Citindu-l, înțelegi că fiecare roman al ei nu e decât o variație a acelorași resturi lăsate de vocea maternă – frânturi de amintiri care se întorc mereu și mereu, fără să se așeze vreodată în liniște.

„fiica ascunsă”, de elena ferrante – rezumat?

Încă de la „Prietena mea genială” am realizat că a face un rezumat al unui roman al Elenei Ferrante înseamnă să dezbraci trupul poveștii de carne. Dar poate întâi trebuie să vezi albeața scheletului și doar apoi poți să construiești drumul înapoi spre imaginea vie.

În această stare de neobișnuită bună dispoziție, în luna iunie am avut chef să plec în vacanță și am decis să mă duc la mare imediat cum voi termina cu examenele și plictiselile birocratice. Am căutat pe internet, am studiat fotografii și prețuri. În cele din urmă, am închiriat, de la jumătatea lunii iulie până la sfârșitul lui august, un apartament minuscul, destul de economic, pe coasta ionică.

Traducerea de Cerasela Barbone

„Fiica ascunsă” e un roman scurt și tensionat, care mi-a stat tot timpul ca un spin în piept. Leda, o profesoară de literatură aflată singură în vacanță la mare, observă o tânără mamă și fetița ei. Pe măsură ce trec zilele, scenele dintre Nina, mama, și Elena, fiica ei și jocul lor cu păpușa Elenei, trezesc în Leda amintiri apuse. Toată scena de vacanță se transformă într-un câmp de amintiri și oglinzi, unde se amestecă sentimentele Ledăi pentru propriile fiice, resentimentele față de propria mamă și posibilitatea (sau nu) de a se elibera de vina pentru alegerile făcute.

În roman Elena Ferrante reia, în mod mult mai direct decât în romanele precedente, aceeași temă care străbate toată opera ei: legătura tulbure între mamă și fiică. De data asta însă văzută din perspectiva Ledei, o mamă prinsă între datoria de mamă și datoria față de sine însăși de fi fericită ca femeie. Interesant e și modul în care Leda înțelege contradicția, anume prin prisma prezentului și a jocului inocent dintre Nina și Elena. Sub privirea ei, micile gesturi dintre mamă și fiică devin ecouri ale propriilor ei alegeri, ale rupturii de fiicele lăsate în urmă. Tocmai această suprapunere dintre prezentul aparent banal și trecutul imposibil de lăsat în urmă face ca romanul să fie atât de incomod de citit. Dar nu numai. Obsesia Ledei pentru Nina și Elena trece un prag cu care oricine ar empatiza și ajunge într-un teritoriu inconfortabil, al cărei simplă lectură transformă cititoarea în martora unei confesiuni care mă întreb dacă nu ar fi trebuit să rămână privată.

femei și păpuși

O fixam cu privirea pe fetiță în acel du-te-vino al ei și nu știu ce nu-mi convenea, jocul cu apa poate, plăcerea afișată ostentativ de Nina la soare. Sau vocile, da, mai ales vocile pe care mama și fiica i le atribuiau păpușii. O dată îi dădeau glas pe rând, altă dată împreună, suprapunând tonul prefăcut de copil al adultei cu cel prefăcut de adult al fetiței. Își imaginau că este o unică voce care vorbea din același gâtlej de obiect în realitate mut.

Traducerea de Cerasela Barbone

E greu să vorbesc despre „Fiica ascunsă” în mod concret, pentru că îmi dă senzația că multe lucruri nu se pot lua ca atare, ci ascund simboluri sau joacă rolul de a prezice ce are să se întâmple în poveste. Un exemplu sunt fructele care o așteaptă pe masă pe Leda când intră în apartamentul închiriat, frumoase la suprafață, dar putrede la o privire mai atentă. S-ar putea scrie o disertație întreagă despre fructele astea și mai ales despre începutul neliniștitor al cărții. Dar poate figura cea mai încărcată simbolic e păpușa cu care Nina și Elena se joacă pe plajă. Nu vă spun ce se întâmplă cu păpușa pentru că asta ar însemna să dezvălui jumătate de roman, dar o să spun că ea devine un fel de obiect-martor al relației dintre mama și fiică, și, mai mult chiar, al relației femeii ferrantiene cu sine însăși.

Când păpușa dispare de pe plajă, neliniștea Ninei nu se traduce doar în pierderea unui obiect drag fiicei ei, ci și în spaima că legătura cu Elena se destramă. Pentru Leda, e mai complicat. Obiectul poartă în el complexitatea iubirii de mamă, dar și tânjeala de a deveni femeia perfectă. Întotdeauna m-a deranjat într-un fel inexblicabil jocul cu păpuși. Ține poate și de creștere, dar nu cred că e degeaba că în „Prietena mea genială” prietenia dintre Lila și Elena începe prin a-și pierde păpușile.  Ferrante încarcă figura păpușii cu ambiguitatea relațiilor între femei, dar și cu standardul ridicol al femeii perfecte, fabricate din plastic.

frantumaglia și femeile lui ferrante

Femeile încă întrețin spectrele, au o lungă practică de tratative secrete epuizante cu „revenants” care mușcă din tine fix în timp ce te mângâie, și nu le evită, știu că sunt adevărații locuitori ai acelei învălmășeli de vene sânge lichide carne care e corpul lor.

„Frantumaglia” (Pandora M, 2019), traducerea de Cerasela Barbone

Am citit „Frantumaglia” în paralel cu „Fiica ascunsă” și poate de-aia văd legături care ar fi rămas… mă rog, ascunse. Volumul e o colecție de mai multe interviuri acordate în scris de Ferrante de-a lungul anilor, dar cel care oferă cele mai multe indicii e o serie de răspunsuri-eseu la întrebările alor două jurnaliste care e clar că au înțeles de unde curge seva scrisului autoarei. Ferrante răspunde la întrebări despre inocență și vină, despre imaginea orașului ca labirint și se întoarce întotdeauna la sursă: propria mamă și șirul lung de femei din spatele ei, precum și locul lor în istoria personală.

Pentru a înțelege ce înseamnă frantumaglia și ce înseamnă figura de mamă în cadrul operei scriitoarei, vă las să citiți eseul, vreau doar un pic să încerc să descurc poziția în care se află Leda ca femeie. Cred că ce mă atrage cel mai mult la femeile din opera lui Ferrante (mă gândesc aici la Leda, Olga, Amalia) e faptul că nu sunt deloc figuri drăguțe. Cultural vorbind, suntem obișnuiți și obișnuite să vedem o oarecare vină malițioasă în figurile feminine, fie ele literare sau reale. Literatura masculină a făcut din femeie o figură nobilă, pentru care a face rău înseamnă a mușca din sine. Dar diferența e că Ferrante duce răul impus cultural din afară la un rău interior, provenit dintr-un trecut fizic mai degrabă, imposibil de pătruns. Leda nu e un model de urmat sau o eroină nobilă care se sacrifică pentru cine știe ce ideal. Dar este o figură memorabilă tocmai prin contradicțiile imposibil de rezolvat în care e închisă.