Una din două – „Castelul” de Franz Kafka e fie o operă de literatură de cel mai înalt calibru, fie o mână de fragmente rămase în urma unui autor care își dădea seama că nu ajunge nicăieri cu firul narativ la care lucrează. Cel mai amuzant e că ar putea fi foarte bine și amândouă, și mie mi se pare că atitudinea asta față de romanul lui Kafka oglindește perfect romanul în sine. Acum, după am citit romanul pentru a doua oară, îmi dau seama că mi se deschid căi noi de lectură, tocmai prin faptul că personajul nostru principal, K., nu găsește niciodată calea către Castel. La început am trecut printr-o mică frustrare literară – de ce așa anevoios pentru K. să-și găsească locul în sat? Tot ce are de făcut e să urmeze procesele, dealtfel (relativ) clare, care guvernează comunitatea. Dar apoi mi-am dat seama. Romanul nu e despre a găsi ceva, ci despre a fi într-o continuă căutare și redefinire de sine într-o lume modernă, mereu pe muchia necunoscutului.
castelul lui kafka, un roman fragmentat
Scris în 1922, dar publicat postum, „Castelul” (original „Das Schloss”) este al treilea roman al lui Franz Kafka și, ca și celelalte, rămas neterminat. Kafka a început să scrie în martie 1922, în timp ce se afla în concediu de recuperare și a continuat până în septembrie, când a lăsat deoparte pentru totdeauna tot ce scrisese până atunci („für immer ruhen lassen” s-a exprimat autorul). În 1924, înainte de moarte, Kafka i-a încredințat lui Max Brod sarcina de a distruge tot ce a lăsat în urmă. Dar după cum știm, Brod nu a făcut asta. În 1926 „Castelul” a fost publicat într-o formă care purtat urmele intervențiilor editoriale ale lui Brod. Azi însă romanul e de obicei publicat în forma originală, din notițele lăsate în urmă de Kafka, și chiar cu ultima propoziție lăsată în aer: „vorbea anevoie, trebuie să-ți dai osteneala ca s-o înțelegi, dar ce spunea”
Povestea începe cu un personaj numit K., care ajunge iarna într-un sat aflat sub autoritatea unui castel inaccesibil. El pretinde că a fost angajat ca arpentor („Landvermesser”), dar autoritățile locale nu par să fie la curent cu acest lucru – ba mai mult, par deranjate de prezența lui. Cu toate acestea, într-un gest tipic pentru logica de coșmar a romanului, angajarea lui K. este în cele din urmă confirmată chiar de autorități, printr-un telefon la Castel și o scrisoare venită de la Klamm, unul dintre funcționarii superiori ai Castelului. K. pare, deci, autorizat să fie acolo, dar, pe de altă parte, K. nu e foarte credibil ca arpentor.
Așadar, Castelul îl numise arpentor. Pe de-o parte, asta nu era în favoarea lui, fiindcă dovedea că la Castel se știe tot ce trebuie despre el, că se cântăriseră forțele puse în joc și că lupta era acceptată cu un zâmbet. Pe de altă parte era însă și convenabil, fiindcă, după părerea lui, asta arăta că era subestimat și că așa ar avea mai multă libertate.
Traducere de Mariana Bărbulescu
De aici se naște o rețea tot mai încurcată de întâlniri cu personaje secundare, tentative de a obține acces la castel sau de a înțelege ierarhiile sale, și numeroase blocaje și dificultăți. K. dezvoltă o relație cu Frieda, o chelneriță apropiată de Klamm, iar această legătură îi dă impresia că se apropie de țel. Dar pe măsură ce alte personaje își aduc punctul de vedere în legătura cu Klamm, Frieda, chiar și Barnabas, curierul care i-a adus lui K. scrisoarea de la Klamm, totul se destramă. Legăturile se rup, sensul se pierde, iar fiecare pas înainte e însoțit de o întorsătură care îl aruncă din nou în incertitudine.
timp și spațiu
Unul dintre lucrurile care sar imediat în ochi când citești ficțiunea lui Kafka e că elementele narative clare și stabile cu care suntem obișnuiți din romanul clasic de secol XIX, spațiul și timpul, nu prea își mai găsesc locul, sau sunt reinterpretate. Spațiul e de neimaginat. Satul și cele două puncte centrale, hanul Curtea Domnească și birtul Podul sunt clare. Dar Castelul, deși vizibil de peste tot, rămâne de neatins. Chiar în a doua zi, K. își propune să facă un drum la Castel pentru a-și clarifica situația, dar pe măsură ce se apropie de Castel, pe măsură acesta pare să se îndepărteze.
Strada asta, adică ulița principală a satului, nu ducea până la muntele Castelului, ci doar până în apropierea lui, dar apoi cotea, parcă intenționat, și chiar dacă nu se depărta de Castel, nici mai aproape nu ducea. K. tot aștepta ca drumul s-o apuce în sfârșit spre Castel și continua să meargă numai pentru că se aștepta la asta.
Traducere de Mariana Bărbulescu
Dacă spațiul e de neimaginat, timpul e fie dilatat, fie comprimat. Romanul se întinde pe parcursul a 6 zile și, mai ales, a 7 nopți. Noaptea personajele devin mai active, zvonurile circulă, întâlnirile decisive au loc. Chiar și audiențele la funcționarii Castelului au loc noaptea. Bürgel, un secretar la care K. din greșeală ajunge, nu vrea să aibă un birou în camera lui de la han, ci un pat, un loc pe care îl oferă vizitatorilor „nu pentru întrevederi oficiale, ci numai pentru convorbiri nocturne”. Zilele trec pentru K. mai ales dormind, dar fiecare noapte își are viața ei proprie.
modern vs. clasic
Kafka e un Modern cu M mare. Ca Virginia Woolf. Atât ea, cât și el, distrug convențiile pe care romanul realist al secolului XIX ni le-a imprimat atât de bine, și sub influența căreia mai ne aflăm încă. Dar există romane precum „Castelul” sau „Mrs Dalloway” (1925) care oferă șocul binevenit pentru a ne trezi din iluzia că poveștile sunt lineare, toată lumea știe perfect ce are de făcut și cei din jur contribuie la această amăgitoare devenire. Dacă Dickens construiește lumi unde personajele învață lecții și binele triumfă, la Kafka totul e fragmentar și neconsolant. „Castelul” contrazice ideea că literatura trebuie să ofere lecții și morale. Romanul dezvăluie fața lumii pe care deseori ne facem că n-o vedem, și tocmai prin asta lectura lui e un exercițiu în autenticitate pentru omul modern. Ne dăm seama că trăim într-o societate unde căutările personale sunt adesea încurcate și bifurcate, iar noi înșine ne întrebăm încontinuu cine suntem.
your thoughts?