De Halloween nu mă pot abține de la a mă refugia în pagini din carți horror clasice de secol 19. Plec de la lucru cu capul în norii grei și gri ai anticipației, cu gândul deja la raftul pe care o să-l cântăresc din priviri și în fața căruia o să mă prefac că sunt în căutarea unui volum anume. Spun că mă prefac pentru că e doar un joc de-al meu, nu e chiar o căutare. De obicei știu deja cu câteva zile înainte ce urmează să citesc în seara de Halloween. Anul trecut a fost Edgar Allan Poe și Elinor Mordaunt. Anul ăsta raftul urma să-și deschidă tainițele către Poe (clasicii clasici nu se pot rata în noaptea umbrelor), Charlotte Perkins Gilman și misteriosul și rareori pomenitul Ambrose Bierce.
Ambrose Bierce mi s-a ivit în minte pe jumătate invocat de o amintire veche. Mi-am luat din vitrină biblia hardcover cu povestiri horror clasice și m-am uitat la cuprins, dacă se poate să fie ceva cu care să nu fiu prea familiarizată. Numele autorului american m-a neliniștit. Îmi aminteam că povestirile traduse ale lui Bierce zăceau între copertele prea puțin revizitate ale unui cadou vechi de la un prieten drag. Așa că am deschis “Valea bântuită” și a fost splendid. E o carte horror care precedă marile nume clasice ale genului și nu numai. Scriitura lui Bierce e înfiorătoare, dar și crudă, tăioasă, scăldată în umor negru uneori și alteori în istoria războiului civil și a sudului american de plin secol 19.
ambrose bierce, marele dispărut
Ambrose Bierce s-a născut în 1842 în statul Ohio din America într-o familie de englezi care imigraseră cu 200 de ani înainte. Părinții l-au învățat dragostea de scris și literatură dar tânărul Ambrose nu și-a găsit locul în viață repede. Întâi a lucrat la un ziar din Indiana, apoi a avut o scurtă carieră militară pe care, o dată cu sfârșitul războiului civil din America, în 1865, a încheiat-o. Începând cu 1866, Bierce și-a găsit vocația în San Francisco în cariera de jurnalist.
Participarea la războiului civil a modelat profund scriitura autorului în devenire. Bierce s-a înrolat în armata Uniunii la începutul războiului, în 1861, și a luptat timp de 4 ani, inclusiv la Shiloh, unde a asistat de-aproape la ororile războiului. Pierderea de vieți umane de pe front a îmbibat povestirile lui Bierce cu realism brutal, care se vede în opere precum „Întâmplare la podul de pe Owl Creek” și “Ce am văzut la Shiloh”. În povestirile sale de război, Bierce redă teroarea și absurdul morții cu o acuratețe perfectă.
Poate cel mai enigmatic aspect al vieții lui Ambrose Bierce rămâne dispariția sa. În 1913, la vârsta de 71 de ani, Bierce a plecat într-o călătorie în Mexic, cu intenția să se alăture luptelor pentru libertate. Ultima sa scrisoare, trimisă din orașul Chihuahua, a lăsat în urmă doar o aluzie criptică la moarte și aventură. “În ce mă privește, plec mâine spre o destinație necunoscută”. După acea scrisoare, Bierce a dispărut fără urmă, iar soarta sa rămâne un mister care alimentează speculațiile și hrănește mitul scriitorului ca figură învăluită de propria legendă.
întâmplare la podul de pe owl creek
Cea mai cunoscută și, în America, studiată povestire a lui Bierce e “Întâmplare la podul de pe Owl Creek”. În română povestirea fost publicată în colecția “Un călăreț prin cer”, la Cartea Românească în 1974, dar a apărut în prima colecție de povestiri a lui Bierce în 1891. Pentru ochii unui cititoare românce crescută cu literatura română clasică începutul povestirii aduce a “Pădurea spânzuraților” a lui Rebreanu.
Un bărbat stătea pe un pod de cale ferată din nordul Alabamei, privind în jos spre apa rapidă la douăzeci de picioare sub el. Mâinile bărbatului erau la spate, încheieturile legate cu sfoară. O frânghie îi înconjura strâns gâtul.
Povestea începe sub semnul morții iminente, cu imaginea unui om păzit de gărzi militare pe un pod, și condamnat la moarte prin spânzurare. În prima parte aproape că nu se întâmplă nimic, condamnatul e văzut de la exterior prin ochii unui narator obiectiv. În a doua parte aflăm că omul e Peyton Farquhar și se sugerează că a fost condamnat pentru că a acționat în dezinteresul armatei Unioniste. A treia parte e seva povestirii. Ochiul obiectiv al naratorului se apropie cât se poate de mult de fiecare sentiment prin care trece eroul. În momentul în care e împins de pe pod, sfoara se rupe și de aici începe o aventură care însă nu poate avea decât un singur final. Finalul e însă imposibil de ghicit și asta dă povestirii componenta horror psihologică.
drum sub clar de lună
A doua colecție de povestiri a lui Bierce a fost “Can such things be?”, publicată în 1893 și reeditată la noi în 2005 la Leda cu titlul “Valea bântuită”, în traducerea Corneliei Marinescu. Spre deosebire de prima colecție, aceasta nu a fost pe placul criticii vremii, care a respins volumul ca fiind prea morbid. Fantome, mașinării care au viață și animale monstruoase invizibile populează povestirile. Dar colecția a rămas cartea horror cea mai cunoscută a lui Bierce și care i-a conferit faima pe care o are azi în cercurile de cunoscători.
Preferatele mele din colecție sunt “Drum sub clar de lună” și “Locuitorul din Carcosa”. “Drum sub clar de lună” poate fi văzută ca un fel de mister supranatural. Povestea e spusă din punctul de veedere a 3 personaje: fiul unei femei ucise în propria casă, ucigașul, și victima. Punctul forte al povestirii e șocul crescând al descoperirii. Prima parte, povestea fiului e convențională, spusă de un narator extern oricărui element supranatural. Începând cu a doua parte am început să-mi dau seama că nu am de-a face cu o crimă comisă de un criminal oarecare, ci de un spectru de dincolo de mormânt. Și la partea a treia povestirea capătă o notă foarte neliniștitoare, când victima descrie ce înseamnă să fii moartă și să te uiți la cei vii. M-am simțit observată, spun sincer.
Ne ascundem, pierduți, în locuri singuratice, tânjind să vorbim cu cei pe care îi iubim, dar rămânem muți, la fel de temători față de aceștia, cum sunt și ei față de noi,
locuitorul din carcosa
Scriitori americani de horror care au venit după Bierce, cum ar fi Robert W. Chambers și H.P. Lovecraft, au luat nume din povestirile lui Bierce și și-au creat propria mitologie. Carcosa e un exemplu perfect, pentru că e direct legată de mitul lui Cthulu al lui Lovecraft. Dar în povestirea lui Bierce Carcosa e orașul-fantomă în care se trezește ca dintr-un somn greu eroul povestirii. Spre deosebire de “Drum sub clar de lună”, “Carcosa” e mult mai atmosferică. Eroul fără nume se trezește într-un cimitir vechi, la marginea unui oraș părăsit, într-o lume ruinată. În mintea lui, el își caută familia, dar în cele din urmă înțelege unde și când se află.
Printre ierburi, am văzut câteva pietre, tocite de vreme. Fuseseră, fără îndoială, cioplite de mâna omului. Sparte, acoperite cu mușchi și jumătate afundate în pământ, unele erau răsturnate, altele zăceau povârnite; niciuna nu era dreaptă. Erau pietre funerare.
Pentru mine, nu există nimic mai delicios decât să citesc carți horror clasice în noaptea de Halloween. Poate din cauză că secolul 19 are reputația unui secol întunecat care chiar poate da naștere unor monștri ai imaginației. Imaginația e si mai bine servită dacă am ocazia să ascult povestirea. “An Occurrence at Owl Creek Bridge” are parte de o lectură execelentă, care ți se înfige în creier și te duce în Alabama războiului civil. A trecut Halloweenul deja, știu, dar nopțile de noiembrie sunt încă și mai lungi…
your thoughts?