Chiar trebuie să încetez a mă mai mira de coincidențe literare. Nu e pentru prima dată când mi se întâmplă ca o carte să-mi cadă în mână la cel mai potrivit moment dintre cele mai potrivite momente imaginabile. Dar cu “Toți oamenii sunt muritori” de Simone de Beauvoir a fost ca un făcut. Colecția de pe Goodreads îmi zice că aș mai fi citit cartea prin 2009, dar nu am încredere în mine-le de atunci. M-oi fi lăudat, se mai întâmpla. Am citit cartea acum, în 2024, pentru prima dată, la scurt timp după “Siddhartha” de Hermann Hesse și nici că s-ar fi putut potrivi mai bine. Cele două cărți sunt la poluri opuse, se completează, se oglindesc una într-alta și dezvăluie sensuri care altfel ar fi rămas obscure.
așa, un rezumat
Scriitoarea franceză Simone de Beauvoir e cunoscută pentru studiul ei feminist “Al doilea sex” (1949) și pentru romanele “Les mandarins”, distins cu premiul Goncourt in 1954, și “La femme rompue” (1968). Deloc intimidată de filozoafa și feminista franceză, am pus mâna pe “Toți oamenii sunt muritori” (1946) pentru că s-a întâmplat să-l am în bibliotecă. Dar acest roman “de tinerețe” nu are accentele feministe la care mă așteptam. El se axează în schimb pe cealaltă latură a scriitoarei, filozofia existențialistă. Alături de companionul ei de-o viață, Jean-Paul Sartre, de Beauvoir a pus bazele existențialismului, ale cărui consecințe practice scriitoarea le imaginează într-o poveste istorico-fantastică.
Nu sunt nici pe departe în măsură să comentez aspectele filozofice ale romanului, dar sunt cu siguranță în măsură să mă întreb care sunt consecințele practice ale unei vieți lipsite de scop, așa cum e cea a lui Raimundo Fosca. Fosca se naște în Italia, în 1279, în orașul imaginar Carmona și își povestește viața undeva în prima jumătate a secolului 20 Reginei, o actriță pariziană ambițioasă care vrea să cucerească publicul. Undeva în secolul 14, în tumultul războaielor dintre Carmona și Geneva, Fosca primește licoarea nemuririi de la un bărbat luat prizonier și trece prin secole devenind din ce în ce mai nepăsător și mai rece la soarta muritorilor. Viața lui Fosca se interesectează cu momente istorice reale. Fosca e mâna dreaptă a împăratului Carol Quintul în secolul 16 și devine martor la ororile Inchiziției și ale conchistadorilor spanioli. În secolul 18 se joacă cu știința și în secolul 19 ia parte la revoluția franceză. O întrebare revine mereu și mereu, o obsesie de care nu scapă niciodată. La ce folos?
viața, alta și mereu aceeași
Romanul lui de Beauvoir mi-a oferit o cheie lipsă pentru a înțelege ideea râului din “Siddhartha” lui Hermann Hesse. Nu intru în detalii, dar la sfârșitul călătoriei sale prin lume, Siddhartha se stabilește pe marginile unui râu și devine luntraș. Râul îi arată lui Siddhartha ce i-a lipsit tot timpul în călătoria sa – cum curge viața, cum se schimbă viața și rămâne mereu la fel. Cuvintele astea nu au găsit sol fertil în înțelegerea mea încă, ce-i drept, dar cred că “Toți oamenii sunt muritori” mi-a oferit o parte poate din ce lipsea.
Nemurirea lui Fosca devine repede o povară. Când bea licoarea, Fosca are încă țeluri de atins. Dorește ca cetatea lui, Carmona, să devină independentă de Geneva, să fie înfloritoare și să ofere locuitorilor siguranța și prosperitatea care le lipsise. Conduce o Carmona independentă, dar atinsă de foamete și ciumă timp de 200 de ani, doar pentru ca într-o altă luptă pentru independentă să-și piardă fiul pe câmpul de luptă. După ce Antonio moare, Fosca decide singur să predea Carmona Franței pentru a ține piept Florenței. Inutilitatea morții lui Antonio îl împinge să-și abandoneze viața și să se alăture regelui Italiei, tatălui lui Carol Quintul.
Odinioară spuneau “Binele Carmonei. Salvarea Carmonei.” Acum auzeam: “Binele Italiei. Salvarea Italiei” De câtă vreme tot vorbeau? De ceasuri sau de ani? Între timp își schimbaseră veștmintele și chipurile, dar aveau aceleași glasuri măsurate, aceiași ochi gravi ațintiți asupra unui viitor îngust. Mi se părea că mai trăisem exact această clipă: cu o sută de ani în urmă? Cu un ceas în urmă?
Inutilitatea morții lui Antonio și violențele războiului și bolilor se repetă în secolele ce urmează. Pe Carol îl vede ca pe o a doua șansă la un fiu pe care poate să-l susțină în a accede la tronul unui imperiu. Dar totul se prăbușește când, deși îl convinge pe Carol să dea frâu liber conchistadorilor din America de Sud, înțelege ce oribil preț uman este plătit. În secolul 17 Fosca îl cunoaște pe Carlier, care tinde să descopere trecerea dinspre America de Sud spre Asia. Carlier se sinucide când riscă să moară de foame, iar Fosca trăiește mai departe. Țelurile și visele nu mai sunt pentru el. La ce folos, se întreabă încontinuu.
ce înseamnă să fii nemuritor?
M-am tot gândit de ce a ales de Beauvoir un personaj nemuritor. E clar, pentru Fosca viața nemuritoare nu merită trăită. Are timp infinit la dispoziție (cine nu și-ar dori asta?), dar nu mai găsește puterea să facă ceva cu tot timpul ăsta. Tot ce a făcut s-a prăbușit într-un fel sau altul și toți oamenii pe care i-a iubit au murit. E ironic și că pentru Fosca sintagma “dragostea vieții lui” nu are sens. Beatrice și Marianne sunt marile sale iubiri, și din ambele nu se alege nimic după o viață trăită. Până și amintirea lor în memoria lui Fosca piere.
Superficial vorbind, probabil ar trebui să-mi prețuiesc viața de muritoare. Ar trebui ca prin prisma povestirii lui Fosca să accept fluxul vieții și să-mi înțeleg propria mortalitate ca parte integrantă din efemeritatea clipei. Dar cumva am impresia că nu poate fi asta tot. Fie n-am înțeles eu simplitatea mesajului, fie trebuie să mai cercetez.
gânduri de final
“Toți oamenii sunt muritori” de Simone de Beauvoir e o care care m-a neliniștit. De fapt, am trecut prin tot felul de stări citind-o. La început m-a cam plictisit, apoi detaliile istorice m-au făcut curioasă și chiar m-au informat despre starea Europei în secolele 16-17, apoi am început să observ disperarea existențială a lui Fosca. Dar el e nemuritor, îmi ziceam. Sigur că la un moment dat nimic nu mai are sens, dacă vezi cum totul se repetă, irațional și mereu la fel. Dar noi, noi suntem muritori. Noi trăim în viață, avem dorințe și țeluri de atins. Pentru noi, totul are sens. Nu?…
your thoughts?