“Orașul cu salcâmi”, publicat în 1935, e primul roman al lui Mihail Sebastian. În materie de proză Sebastian mai publicase în 1932 “Fragmente dintr-un caiet găsit”, un fel de ceva căruia poate i-am zice azi autoficțiune postmodernistă înainte de vreme, și, tot în 1932, “Femei”, o colecție de nuvele. Dar “Orașul cu salcâmi” nu are fler de roman. Are patru părți, și fiecare parte e scrisă în ușor alt stil și pune accentul pe aspecte diferite ale personajelor și acțiunii. În comparație cu “Accidentul”, ultimul roman al lui Sebastian, publicat în 1940, “Orașul” dezamăgește puțin, dar îi iert neajunsurile pentru curajul de a cerceta psihologia feminină și Cello Viorin, un personaj mai degrabă negativ, dar care mie mi-a fost tare simpatic.
așa, un rezumat
Romanul se deschide cu un titlu de capitol foarte melodramatic pentru gusturile publicului literar de azi: “primul sânge”. Nu e greu să-ți dai seama despre ce e vorba după ce parcurgi primele pagini. Adriana Dunea, fiica adolescentă a familiei Dunea, educată într-o școală de maici, începe la sfârșitul lui februarie să sufere de “o senzație de moleșeală, de maladie ușoară, de convalescență”. Pentru Adriana “au înflorit salcâmii”, cum descrie situația o colegă de școală care înțelege senzațiile care o încearcă pe Adriana.
Din acest moment Adriana se simte superioară față de celelalte colege, naive încă și dedate ocupațiilor copilărești, în timp ce ea se lasă “să fie văzută” la brațul vărului ei înalt și atrăgător, Paul Mlădoianu. Povestea își schimbă punctul de focus în următoarele trei părți. În partea a doua, Adriana leagă o prietenie foarte strânsă și destul de bizară cu Gelu, de care în cele din urmă se îndrăgostește într-un fel. În partea a treia apare în rolul principal personajul meu preferat, Cello Viorin, pianist celebru pentru care Adriana mai că-l uită pe Gelu. Dar în partea a patra lucrurile se repară cât de cât și Adriana și Gelu trăiesc câteva nopți de dragoste cu scene demne de “Amantul doamnei Chatterley” al lui D.H. Lawrence.
personaje și impersonări
Citit în 2024, la maturitate, și după câteva romane de-ale Elenei Ferrante, care nu iartă și nu romanticizează deloc feminitatea, nu știu cum să înțeleg romanul lui Sebastian. Dacă îl citeam în liceu, cred că ar fi devenit autorul meu preferat. Sentimentele Adrianei sunt analizate la sânge, ca să fac și o mică glumă, și chiar am avut senzația că naratorul ar înțelege sau cel puțin ar avea simpatie pentru stările tumultoase și contradictorii adeseori ale Adrianei. Dar stilul e prea romanticizat, prea înflorit, prea sensibil, și mai ales în prima parte mi s-a părut satiric. Dar nu cred că a fost intenționat așa.
Adriana își crea adevărurile pe măsură ce le rostea. Îi spusese lui Gelu că îl iubește și poate că înainte de a-i răspunde, gândurile ei erau în altă parte și sufletul ei indiferent, dar în acel moment îl iubi. Îl sărută și fu fericită. O măgulea oricum gândul că cineva trăiește pentru ea și că o viață străină se îndreaptă asupra ei.
Romanul nu mi-a dat deloc senzația de întreg coerent, poate că și din cauză că Adriana e surprinsă în plină maturizare emoțională și fiecare stare prin care trece e doar o treaptă către altceva. În prima parte Adriana trece printr-o stare de îndrăgosteală platonică de vărul ei, Paul. Primele palpitații reale i le dă însă Gelu, pe care inițial Adriana îl ajută să aibă grijă de un prieten de-al lui care se ascunde de lume. Relația lor câștigă teren emoțional, dar Gelu pierde când Adriana îl întâlnește pe Cello Viorin.
Cello Viorin e personajul care dă culoare umoristică unei povești care ar fi dealtfel prea siropoasă. Când Adriana leagă o prietenie mai strânsă cu Cello, în București, personajul pare a fi amorezul preferat al doamnelor din înalta societate. Pianist de renume și arătos, Cello e evaziv când îi spune Adrianei despre relațiile lui cu lumea bună, ceea ce dealtfel ar putea fi o dovadă de bun gust. Repede mi-am dat seama că nu e așa și, când și Gelu îl cunoaște pe Cello, aflăm ce fel de personalitate se ascunde în spatele fațadei de pianist celebru.
adriana dunea, o lady chatterley autohtonă?
“Amantul doamnei Chatterley” al lui D.H. Lawrence a apărut în variantă cenzurată în 1928 în Italia și în 1929 în Franța, și abia în 1960 în Anglia, în toată splendoarea scenelor de dragoste. Romanul a cauzat scandal când a fost publicat în variantă necenzurată, dar citit în 2024, pare ușor naiv, dar în același timp sensibil și deschis în a aduce sub lupa scriitorului scene fierbinți din dormitor.
Sebastian scrie în 1935 necenzurat despre scene de amor și senzații intime ale unei adolescente care abia începe să-și descopere propriul corp, dar mai ales două scene mi-au adus aminte de Lady Chatterley. Prima e scena cu Adriana goală în fața oglinzii, simțindu-se frumoasă și topită de dragoste pentru Gelu și a doua e dormitorul lui Gelu către sfârșitul romanului. Adriana se abandonează “fericirii cărnii”, dar e perfect conștientă că o asemenea intensitate nu rezistă. Lady Chatterley e chiar opusul. Ea are nevoie de dragostea lui Mellors ca să revină la viață.
Ea căuta o îmbrățișare în care să nu rămână nimic altceva decât fericirea cărnii. I se părea că marele miracol pe care îl trăise în acele zile, singura descoperire pe care o făcuse era că oamenii pot fi goi, că pot avea o frumusețe de animal, că se pot căuta cu o pasiune de fiară albă. Dar, în zori, când pe fereastră prindea să se lumineze o dimineață murdară de iarnă, el își îndrepta privirea spre acel ochi de lumină și Adriana simțea că, odată cu noaptea, se duce miracolul acelei pasiuni, și că în brațele ei nu mai păstrează decât un prizonier, nu un amant.
gânduri de final
Am citit “Accidentul” și “Orașul cu salcâmi” la scurtă distanță unul de altul, unul în plină iarnă, la schi, și celălalt la întoarcerea spre primăvară. Cele două romane au fost prima mea întâlnire cu Mihail Sebastian și m-au convins să încerc să-i citesc Jurnalul, precum și ultimul roman, “De două mii de ani”. Îmi place la Sebastian stilul ușor de modă veche, molcom și plastic, care parcă mă ia de mână și mă plantează direct în mijlocul Bucureștiului interbelic. Scenele de iarnă mai ales sunt fantastice. E și o pauză binevenită de la literatura care prea adânc taie în cotidian.
your thoughts?