Nicolae Manolescu scrie în “Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc” cum că Mircea Cărtărescu ar fi cel mai mare scriitor român contemporan. Nu știu dacă așa e. O fi, dacă ditamai criticul o zice. Ce știu e că e cu siguranță cel mai mediatizat. Nu se poate să ai cât de cât contact cu mediul cultural român și să nu fi auzit, sau chiar citit, Mircea Cărtărescu. A fost unul dintre membrii Cenaclului de Luni, cerc cultural care a definit poezia optzecistă română, se implică civic în viața socială, e unul dintre cele mai prezente nume în literatura română tradusă în străinătate. Cu “Levantul” a scris un poem epic care intră în dialog cu poezia română într-un fel comparabil doar cu James Joyce și T.S. Eliot, din câte știu eu, iar cu “Orbitor” și toate povestirile derivate din el își construiește propria mitologie autobiografică.
Cu gândurile astea în minte m-am aventurat să deslușesc câteva dintre trăsăturile definitorii ale operei sale, de la pasiunea pentru lectură și până la cele mai noi proze publicate. Nu știu dacă Mircea Cărtărescu e cel mai mare scriitor român contemporan. Dar știu că e singurul scriitorul român contemporan ale cărui cărți le citesc cu religiozitate.
literatură pe pâine
Dacă citești cărțile lui Mircea Cărtărescu, mai ale colecțiile de nuvele “Nostalgia” și “Melancolia” sau romanele “Orbitor” și “Solenoid” ai impresia că ai acces direct la detalii din biografia autorului. Într-un fel, așa e. Când am citit “Orbitor – Aripa stângă” prima dată mi-l imaginam pe Cărtărescu însuși, “adolescent ascuțit și bolnăvicios”, cum stă privind nopți întregi Bucureștiul cu picioarele pe caloriferul prea fierbinte de sub geam. La școală am învățat apoi că trebuie să diferențiem “autorul” de “narator”. Literatura postmodernistă se scutură însă de diferența asta și din romanele lui Cărtărescu am re-învățat că totul e ficțiune, așa cum totul e și viață reală, trăită cu pixul în mână. Cartierul Silistra, apoi blocul din Ștefan cel Mare, sunt locuri reale din viața lui Cărtărescu, locuri unde a trăit și despre care a scris în texte nonficționale, și pe care le transformă în spații fantasmagorice de vis și coșmar în ficțiunea sa.
Ce mă fascinează și mă atrage la literatura lui Cărtărescu e cursivitatea și fluența scrisului. Povestirile lui abundă în detalii, sunt descriptive și vii și își trag seva adânc din experiența de viață a autorului. Și în același timp, sunt ușor de citit. Ritmul narațiunii schimbă între lent și alert, oferă pauze de respiro, dar te ține captiv prin vocea narativă e hipnotizantă. Nu cred că asta vine dintr-o simplă pasiune sau dragoste pentru literatură. Cum chiar Cărtărescu s-a exprimat în diverse interviuri, în adolescență respira literatură, o mânca pe pâine. Într-un text din volumul de publicistică “Pururi tânăr, înfășurat în pixeli”, autorul menționează că momentul trezirii lui literare a fost vara lui 1972, la 16 ani, când a citit “Căderea” lui Albert Camus.
Deodată m-am simțit locuit, posedat, în mănușa goală de până atunci intrase o mână vie, puternică și fină, în stare să mângâie, să prindă, să scrie, să emane o aură de lumină albastră
În mai multe texte autobiografice Cărtărescu scrie despre cât de mult a citit, mai ales poezie română. Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Leonid Dimov. Încă din liceu a participat la cenacluri literare, și din facultate a început să meargă la Junimea, cenaclul lui Ovid S. Crohmălniceanu. Dar tânărul Cărtărescu era cam în urma vremurilor, cum scrie și el. Era total împotriva umorului și a ironiei și prin comentariile sale îi desființa pe colegi. Totul s-a schimbat când a citit din poezia Cenaclului de Luni, care l-a impresionat prin “fantezie, culoare, prospețime, sentiment” și l-a convins să se îndrepte spre poezia modernă. În 1981, alături de Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan, și ei membri ai cenaclului, a publicat “Aer cu diamante”, volum de poezie definitoriu pentru generația 80 și, pentru Cenaclul de Luni, legendar.
cenaclul de luni (1977-1983)
Dacă Mircea Cărtărescu e poet sau prozator se poate discuta. Dar cu siguranță a început ca poet, și Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu a fost grupul literar în care s-a remarcat și care i-a marcat scriitura. În “ Cenaclul de Luni – Viața și opera”, volum de critică literară publicat în 2021, Cosmin Ciotloș povestește o anecdotă, după cum scrie el, definitorie pentru Cărtărescu. Profesorul Alexandru Sincu de la Litere se amuza prin a bate în catedră ritmuri din diverși poeți și a-i provoca pe studenți să recunoască de unde provin. Cărtărescu a devenit star când a identificat un ritm dificil din Ilarie Voronca, poet mai puțin cunoscut. Totul se întâmpla în 1978, când Cărtărescu abia devenise membru al cenaclului.
Cenaclul de Luni a fost un cerc literar inaugurat în martie 1977 și care și-a menținut activitatea până în 1983. În volumul său, Ciotloș descrie contextul larg al cenaclului, cum a fost înființat și desființat, și, prin studii de caz axate pe 14 dintre membrii săi, îi definește atmosfera, direcția și personalitatea. Eu nu sunt decât o cititoare amatoare și, spre rușinea mea, cu prea puține cunoștințe de poezie română optzecistă, dar prin simplul fapt că a construit o narațiune coerentă pe marginea cenaclului, pentru mine Ciotloș ridică activitatea cenaclului la stadiu de legendă. Singurul cerc literar cu care îl pot compara e Bloomsbury din Londra începutului de secol 20, printre ai cărei membri centrali se numără Virginia Woolf, E.M. Forster sau Lytton Strachey.
Volumul lui Ciotloș e coerent, extrem de bine documentat, chiar detectivistic aș zice. Dar nu e ficțional. Autorul trece de la un membru al cenaclului la altul, de la un critic la altul, de la o revistă literară la alta, de la un citat la altul într-un maelstrom vâjâitor de referințe critice și nume grele ale literaturii și criticii române. De multe ori s-a întâmplat să nu pot ține pasul, dar ce m-a împins să continui lectura sunt anecdotele presărate ici și colo și accentul puternic cu care revine constant la numele lui Mircea Cărtărescu. Ba o scrisoare a lui Cărtărescu în care acesta scrie amar despre desființarea cenaclului, ba fragmente de critică a poeziilor lui, ba clișee depreciative (dur criticate de Ciotloș) publicate în revista “Săptămâna” a lui Eugen Barbu, care se pare că avea ceva de împărțit cu Manolescu. Dar imaginea asta completă pe care o creează cartea e ce mi-a și plăcut. Cărtărescu e binecunoscut în scena culturală română, dar clar că nu întotdeauna agreat.
levantul (1990)
“O Levant, Levant ferice, cum nu simți a mea turbare,
Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chilimbare
Noaptea turbure din pieptu-mi, zbuciumul ce am în sân,
De când sunt deștept pe lume, de când știu că sunt român!”
Am scris mai sus că în tinerețe Cărtărescu mânca literatură pe pâine. Forța imaginii se simte pe deplin când citim doar câteva dintre versurile din poemul epic “Levantul”, pe care autorul l-a publicat la 34 de ani. Nimeni cine a trecut prin liceu, chiar să fie doar ca vodă prin lobodă cum se zice, nu se poate să nu recunoască ritmuri, cuvinte și imagini din poezia clasică română. Să fie chiar și doar “Luceafărul”, care desigur că și el își face apariția! Eminescu și Bolintineanu sunt direct la suprafață re-întrupați în versurile poemului dar, în profunzimea sa, “Levantul” e o incursiune prin toată istoria literaturii române – proză, poezie, teatru. Și narativ, pentru că avem un personaj principal care îi întâlnește pe greii poeziei române, dar și formal, prin referințe directe și parafrazări. În ediția din 2016, Cosmin Ciotloș reconstruiește pașii lui Cărtărescu prin adnotări detectivistice prin care scoate la lumină sursele de inspirație ale autorului și leagă fire invizibile prin toată opera sa. În timpul lecturii e absolut fascinant să ai impresia că recunoști ceva ce știi, ceva ce știi că ai uitat și ceva ce doar crezi că ai uitat.
În “Cenaclul de Luni”, Ciotloș detectează trei “etaje bibliografice” în poemul lui Cărtărescu – primul care provine din literatura studiată la școală, al doilea din nume obscure sau surse mai puțin cunoscute și al treilea care formează mai degrabă subconștientul poemului. Citind eseul lui Ciotloș, mă simțeam îndemnată să-mi șterg de praf volumele de poezie din liceu ca să pot aprecia și mai bine “Levantul”.
vulpile (2019)
Am scris în recenzia volumului de povestiri “Melancolia” câteva cuvinte despre ce e vorba în “Vulpile”. Marcel și Isabel sunt frate și soră, el de 8 ani și ea de 3, pentru care jocul e realitatea. Marcel va trebui la finalul poveștii să facă un sacrificiu extrem pentru ca sora lui să treacă de o boală parcă scăpată din jocurile fanteziei lor. Nuvela e piesa de rezistență a volumului și se înscrie în universul de povestiri fantastico-autobiografice început în “Nostalgia” și adus la înălțimi nebunești în “Orbitor”. Poate fi citită foarte bine de una singură și înțeleasă ca un basm cu gust dulce-amărui care ne duce și pe noi cu gândul la jocurile propriei noastre copilării. Dar poate fi și mai mult decât atât. Povestea schimbă macazul de la realitate la fantastic, dar, pentru că jocul e pentru copii realitatea, nu putem ști niciodată sigur în care lume ne aflăm. Povestea sugerează că realitatea însăși e constructul nostru mental și noi credem ce vrem, sau ce ni pare rezonabil la un moment dat. Pe măsură ce creștem, imaginația își pierde din putere și realitatea rămâne, încremenită și moartă, în griul străzilor care le vedem în fiecare zi. Nu mai avem puterea de a schimba macazul. Marcel rămâne la sfârșitul poveștii în lumea moartă de dincolo de oglindă pentru ca sora lui să poată trăi. Dar noi? Noi pentru cine am făcut sacrificiul de a deveni adulți?
gânduri de final
Am ales aici să scriu câteva fraze doar despre puține dintre elementele care, așa cum văd eu lucrurile, definesc scriitura lui Cărtărescu. Foamea (că pasiunea e prea puțin spus) lui timpurie de lectură, stagiul formativ din facultate în Cenaclul de Luni, dialogul cu poezia română din “Levantul” și proza ultimilor ani, cu accente autobiografice. Dar e clar că ar mai fi și mai multe de spus, cum se întâmplă întotdeauna. O incursiune mai adâncă în poezie, influențele literare, sau dimensiunile de legendă ale propriilor obârșii din “Orbitor”. Mă bucur când rămâne ceva de spus, pentru că asta înseamnă mai mult de explorat pentru viitor.
Și tu? Care e părerea ta despre scrisul lui Cărtărescu și elementele sale definitorii?
your thoughts?