Eu sunt mare fană Mircea Cărtărescu. Am început cu “Nostalgia” în liceu, când o prietenă mi-a recomandat volumul care tocmai fusese reeditat. Știu că era ediția cu coperta mov, care și azi îmi mai atrage atenția când mă plimb prin anticariate. A urmat volumul de povestiri scurte “De ce iubim femeile”, o distracție faină de câteva ore. Dar eu la “Orbitor” tindeam. Primul volum din trilogie, cel cu copertă portocalie din 2002, mi-a fost livrat prin poștă în 2004, și de atunci l-am citit și răscitit de vreo 4-5 ori. Foile se desprind de mult deja din el. Ar fi cazul să-mi iau și eu o ediție mai nouă, dar nu mă îndur.
“Nostalgia” e un volum de nuvele publicat în 1989 și primul de proză al lui Mircea Cărtărescu. “Melancolia”, tot un volum de nuvele și el, a fost publicat strategic în 2019, la fix 30 de ani după. Cele două volume se aseamănă la structură și la temele abordate, dar între ele există o diferență ca de la cer la pământ. Cărtărescu spune că “Nostalgia” cuprinde proze scrise teribilist, din dorința de a impresiona critica literară a anilor 80. Dar în “Melancolia” îmbrățișează cititoarea cu coastele, spune el. Și după recitirea volumului îmi dau seama că nu există imagine mai potrivită pentru a descrie senzația de lectură. Cărtărescu își deschide sufletul pe pagină și e el, în intimitatea viselor, a singurătății și a melancoliei sale. Și eu, cititoarea, mă aflu inconfortabil de aproape.
pe scurt
Cine îl citește pe Cărtărescu știe cam în ce teritoriu se mișcă scrierile lui. Amintiri retrăite în vis, orașe în ruină, bețivani bătrâni care ascund secretele universului în locuințele lor mizere, păienjeni și fluturi în lumina orbitoare a zilelor de vară. “Melancolia” repetă cu intenție povești și imagini din scrierile anterioare, mai ales din “Orbitor”, “Solenoid”, și, desigur, “Nostalgia”, dar cele trei nuvele spun o poveste mai largă poate decât toate celelalte puse împreună. Cred că asta e pentru că au continuitate, fără a da senzația de roman. Ele spun într-un fel povestea unui băiat care trece prin trei stagii de creștere, de la băiețel de 5 ani, la copil de 8 ani și adolescent de 15 ani. Fiecare poveste are o savoare de ireal și fiecare stagiu al irealului pare să aducă personajul principal, care poate sau nu fi aceeași persoană, către inevitabila realitate și maturitate. Dar cartea nu povestește despre o maturizare în sensul propriu al cuvântului. Ea e mai degrabă o privire aruncată peste umăr spre trei stagii în trecerea din timpuri imemoriale într-un prezent etern, care se adună mormane în trecut.
punțile – vis
Mama plecase într-o dimineață la cumpărături și nu se mai întorsese niciodată.
Fiecare stagiu al devenirii primește câte o savoare specifică de ireal. Prima savoare e cea a visului. Băiatul fără nume rămâne singur acasă când mama pleacă la cumpărături fără a se mai întoarce vreodată. Iar eternitatea pe care ea o lasă în urmă e lungă și încremenită. Trecerea timpului nu aduce schimbare, cum se întâmplă în lumea adulților, ci, dimpotrivă, e fotografie statică. Noaptea, când băiatul adoarme, visează că punți ireale cresc între apartamentul unde locuiește și locuri care, într-un fel sau altul, sunt pentru el marcante: fabrica de cauciuc, magazinul Concordia, terasa blocului. Când se încumetă să treacă punțile, băiatul face de fiecare dată o călătorie fantastică care se încheie prin a descoperi câte o părticică din sinele său de 5 ani.
vulpile – basm
Jocul lor de noapte era mereu la fel. Erau doi iepurași care trăiau fericiți într-o vizuină sub pământul înghețat. Dar pe câmpul înghețat de deasupra umblau vulpile. Erau ființe uriașe și rele, cu gurile pline de dinți.
A doua savoare a timpului imemorial e cea de basm. Marcel și Isabel sunt frate și soră. Marcel are 8 ani, sora lui 3, și pentru cei doi nimic altceva pe lume nu există decât ei doi, “puternici și adevărați ca lemnul, ca piatra”, și jocurile lor în sufrageria dintr-un apartament sărăcăcios dintr-un oraș pustiit și uitat de vreme. Jocul lor preferat e de-a vulpile, când cei doi copii își construiesc cort din pătură ca să se ascundă de vulpile care mișună în întunericul înghețat al camerei. Dar când vulpea o prinde pe Isabel, doar Marcel poate s-o mai aducă în lumea celor vii. Și sacrificiul lui Marcel mi-a frânt inima. Pentru că are nuanțe de basm, povestea celor doi copii pare a fi cea mai reală dintre toate cele trei. Aduce a Andersen, a Eminescu și a Hoffmann, și e probabil una dintre cele mai bune povestiri ale lui Cărtărescu.
pieile – fantastic
Dora era îngropată de vie în cimitirul cu sicrie de cuarț din pământul lui transparent. Era vie între poeții morți, prietenii lui dezolați. Era singura ființă vie din viața și lumea lui.
A treia savoare a timpului imemorial e cea de fantastic, care adună sub umbrela sa și visul, și basmul. Motive și imagini din cele două povestiri anterioare se repetă și sensuri ascunse par a fi scoase la iveală. Ca și băiatul de 5 ani și copilul de 8 ani, și adolescentul de 15 ani, Ivan, face o călătorie în care își clădește sensul propriei existențe. Povestea lui Ivan e cea mai complexă dintre cele 3 pentru că adolescentul începe să descopere nu doar lumea din jur, ci și pe sine. Strivit de singurătate și fără nicio companie în afară de poeziile dintr-o “cărticică de versuri dintr-un poet mort de mult”, Ivan o descoperă într-o zi pe Dora. Dora e cea mai reală ființă din lumea lui și cei doi devin prieteni intimi, până la punctul în care fiecare își destăinuie cele mai adânci secrete – ce se întâmplă cu pieile pe care un băiat și o fată le lasă în urmă pe măsură ce cresc și ajung în pragul maturității.
ce a vrut să spună autorul
Drept să spun, nu știu ce înseamnă “Melancolia”. Nu știu ce simbolizează punțile pe care băiatul calcă pentru a ajunge la mamă, la tată și la el însuși. Ce fantasme înfășurate de golul existențial se ascund după vulpile care îi amenință pe Marcel și Isabel. Câte piei are Ivan uitate în dulap și câte avem fiecare dintre noi. Nici personajele din povestirile din “Melancolia” nu sunt personaje în sensul obișnuit al cuvântului. Ele sunt ca un abur răsuflat de mintea unui Autor care nu știe dacă el însuși aparține de vis, basm, fantastic, sau, groaza-groazei, de realitate. Naivă, aș vrea să pot să-l întreb pe Cărtărescu ce a vrut să spună el cu “Melancolia”. Dar întrebarea se răsfrânge singură în mine, ca acum 20 de ani când se regăsea în manualele de limba română, imediat după fiecare text studiat. Ce a vrut să spună autorul? Nu-mi rămâne decât să zic și acum ce ziceam atunci. Autorul a spus ce a avut de spus. Acum e rândul tău.
your thoughts?