Nu mă pot gândi la nicio altă carte în care personajul central să nici nu apară fizic în poveste. Personajul central să fie văzut din diferite puncte de vedere, da. Personajul central să dispară în mijlocul acțiunii, da. Dar o carte unde personajul central să nu apară fizic deloc, nu. În asta constă ciudățenia și originalitatea romanului din 1938 a lui Daphne du Maurier. Rebecca stă scris mare pe copertă, Rebecca definește viața văduvului ei, Maxim de Winter și a actualei sale soții, doamna de Winter, Rebecca e cât se poate de prezentă la Manderley, domeniul de Winter. Și Rebecca e moartă.
daphne du maurier și “Rebecca”
Daphne du Maurier a fost scriitoare britanică de romane și povestiri de suspans și de dragoste, cu tentă psihologică și influențe gotice. Scrierile ei au avut toate priză la public, dar probabil cel mai cunoscut roman e “Rebecca”, al cincilea al autoarei, publicat în 1938. Du Maurier a scris și biografie și nonficțiune, unul dintre subiecții ei fiind Branwell Brontë, fratele Charlottei Brontë, autoarea lui “Jane Eyre”. E imposibil să nu vezi paralelele dintre cele 2 romane, dar e puțin spus că “Rebecca” e inspirat din “Jane Eyre”. Cred că e mai potrivit spus că “Rebecca” e un fel de alter ego al lui “Jane Eyre”. Începând de la titlu și terminând cu firele narative și personajele, povestea Rebeccăi stă în opozițe cu cea a lui Jane. Jane umple lumea narativă cu prezența ei, cu schimbările prin care trece și persoana care devine. Rebecca e doar o amintire, o contradicție rezolvată abia la sfârșitul romanului.
absența rebeccăi
De obicei, în bibliotecă, focul nu se aprinde decât după-amiază. Doamna de Winter stătea totdeauna dimineața în salonaș. Acolo arde focul.
Povestea e spusă la persoana întâi de către o fată tânără, fără experiență de viață, fără nume și fără familie. Până Maxim de Winter nu o ia de soție, nici nu știu cum să mă refer la ea – ea, eroina, naratoarea, însoțitoarea. Apoi devine mai ușor, pentru că eroina fără nume devine doamna de Winter. Doamna de Winter e elementul pasiv în propria ei poveste, despre care ne dăm de la început seama că sunt amintirile ei despre cum l-a cunoscut pe Maxim și cum a devenit doamna domeniului Manderley, proprietatea deținută de familia de Winter. Maxim e văduv la începutul romanului. Rebecca, fosta soție, murise într-un accident pe mare cu un an înainte, dar doamna de Winter e convinsă că Maxim o adoră în continuare. Doamna Danvers, care gestionează Manderley și care, chiar și după moartea Rebeccăi, îi rămâne devotată acesteia, se folosește de slăbiciunea de caracter a doamnei de Winter și face tot ce-i stă în putință pentru a păstra vie amintirea și prezența imaterială a Rebeccăi.
Era o încăpere feminină, plăcută, gingașă, decorul unei ființe care alesese cel mai neînsemnat lucru cu mare grijă, astfel încât fiecare scaun, fiecare vas, fiecare bibelou, să fie în armonie cu celelalte, dar și cu persoana ei… În orice clipă s-ar fi putut întoarce în odaie, și m-ar fi găsit acolo, în fața sertarului deschis, pe care n-aveam dreptul să-l ating.
Absența Rebeccăi nu este doar fizică, ci și psihologică. Doamna de Winter se simte umbrită de amintirea predecesoarei sale, se luptă cu sentimente de inferioritate și trăiește cu credința că nu se poate ridica la înălțimea legendei Rebeccăi. Amintirea ei e menținută vie de toate personajele. Personalul de la Manderley continuă să organizeze mersul casei întocmai ca pe vremea Rebeccăi și îi menționează doamnei de Winter tot timpul asta. Maxim se închide în sine când soția lui încearcă să-l întrebe despre trecut, iar sora lui și soțul ei dau dovadă de o absolută lipsă de tact când vine vorba de Rebecca. Atmosfera de la Manderley e tensionată și încordată, iar prezența imaterială a Rebeccăi e și mai puternică tocmai prin tabuul impus de Maxim.
absențele doamnei de winter
Ți-am spus adineauri că ai un nume încântător și original. Dacă-mi îngădui, o să merg mai departe, spunându-ți că ți se potrivește tot atât de bine ca și tatălui dumitale.
Trebuie să recunosc că am trișat un pic în titlul postării. “Rebecca” nu e romanul unei singure absențe, ci romanul alor două absențe, alor două absente. Dacă Rebecca e absentă fizic și prezentă spiritual, doamna de Winter e tocmai opusul – e absentă spiritual și prezentă fizic. Cea mai bună dovadă pentru absența ei spirituală e tocmai numele. Nu aflăm niciodată cum o cheamă. Într-o scenă din “Jane Eyre”, după ce Jane acceptă cererea în căsătorie a domnului Rochester, ea nu se poate imagina pe sine ca Jane Rochester. Pentru ea, Jane Rochester e o străină pentru că Jane Eyre se are pe sine. Pentru doamna de Winter lucrurile stau tocmai pe dos. Ea (și eu, ca cititoare) acceptă cu bucurie numele de căsătorie pentru că asta îi conferă singura identitate pe care și-o poate asuma.
Când, trează, mă voi gândi la Manderley, n-o să mai simt nicio amărăciune, îmi voi aminti grădina de trandafiri în plină vară, cântecele păsărilor în zori, ceaiul luat sub castan și vuietul mării dincolo de locul unde începeau pajiștile.
Postarea asta ar putea deveni o adevărată analiză literară dacă aș continua să aduc dovezi textuale pentru a-mi expune ideea originală pe care am îmblânzit-o un pic în forma absenteismului celor două personaje feminine principale. Pe parcursul celor 3 ani de studii literare, am citit analize literare unde interpretările devin meta-narative împletite pe marginea (și, de multe ori, în afara) textelor primare de ficțiune. Ce mi s-a năzărit mie nici măcar nu e așa nebunesc. Dacă povestea doamnei de Winter e doar manifestarea absenței ei spirituale în spațiul narativ? Se întâmplă de multe ori în cadrul povestirii ca mintea ei s-o ia pe căi paralele. Și atunci povestirea în sine ar fi o formă de a scăpa de plictiseala de a fi însoțitoarea doamnei Van Hopper. Aș fi scris un eseu pe tema asta dacă studiam romanul.
… și alte absențe
Cred că e inutil să mai menționez acum ce mult mi-a plăcut romanul. Du Maurier se joacă cu percepția doamnei de Winter și a cititoarei și ne lasă să facem presupuneri greșite, să interpretăm greșit gesturi care la o a doua lectură oferă clar și un alt mod de interpretare. Dar noi suntem prinși în perspectiva lipsită de personalitate și spiritualitate a doamnei de Winter. Suntem subjugați de prezența imaterială a Rebeccăi și credem orbi în ce ne arată autoarea. Romanul e mai mult decât romanul absenței Rebeccăi, e și romanul absenței noastre de spirit. Cât de ușor ne lăsăm și ne dorim să fim păcăliți…
your thoughts?