Țin minte perfect momentul când am dat peste “Satantango” de László Krasznahorkai. Era 2023 și ediția de la Anansi, în traducerea lui Ildikó Gábos‑Foarță era încă nouă, plasată în față la Universității în Cluj. Eu sunt mare fană de literatură gotică și horror, cu tente dark și personaje moral îndoielnice, și coperta cărții cu cele 3 figuri întoarse cu spatele într-un peisaj mizer imediat mi-a făcut cu ochiul. Am ajuns într-un final să citesc romanul mai mult de 2 ani mai târziu, după ce s-a anunțat că autorul maghiar primește premiul Nobel pentru literatură pe anul 2025. Lectura însă m-a lăsat cu un gust amar.
Un motiv e că nu am putut “intra” în roman. “Satantango” e primul roman al lui László Krasznahorkai, publicat în 1985, o deschidere spre un șir de alte 6-8 romane (definiția în sine e cu cântec în cazul autorului maghiar) care continuă tenta primului. Tare clar nu e despre ce e vorba. În 2023 rămăsesem cu idea că sunt niște oameni care trăiesc la limita subsistenței, vremea e continuu mohorâtă și ploioasă, și ei găsesc la un moment dat puterea să-și transfere deznădejdea într-un dans spontano-diavolesc, dar lipsit de orice bucurie. Nu mă înșelasem mult, dar, după ce l-am citit mi-am dat seama că romanului, cum l-am înțeles eu, îi lipsește forța de viață a poveștii, care nu poate veni decât din personaje vii, fie ele bucuroase de viață sau nu, nu din experimente lingvistice.
despre ce-i vorba în Satantango
Personajele din “Satantango” de László Krasznahorkai , femei, bărbați și copii, trăiesc într-o câmpie mlăștinoasă, într-un sat fără nume, o “colonie”, cum spune în roman, care presupunem că e o cooperativă agricolă căzută în paragină. Anul nu e clar, nici poziționarea pe hartă, dar am citit undeva că ar fi la granița cu România, din cauza unor nume cu tentă românească. Sărăcia și lipsurile macină relațiile între oameni, iar zvonul întoarcerii lui Irimiás și Petrina, personaje cu aer de profet sau impostor, reaprinde speranțe fragile. Cam ăsta e firul general, dar lectura romanului ridică mult mai multe semne de întrebare decât lasă să se presupună rezumatul meu subțirel. Perspectiva se mută de la un personaj la altul, iese chiar din cercul personajelor relativ familiare, informațiile se contrazic, și nu există nicio cale de a ajunge la “adevărul” a ceea ce Irimiás a promis și în final ce a și livrat, pentru că totul se sfârșește pe pagina unui personaj-autor.
Cei care au avut unde au șters-o repede, iar care nu, ăia au rămas aici, și au început neînțelegerile, certurile, se vehiculau planuri irealizabile, fiecare știa mai bine decât celălalt ce e de făcut și bineînțeles că până la urmă nu s-a întâmplat nimic. Apoi toată lumea s-a resemnat în fața acestei neputințe […] după care nici de asta nu le-a mai păsat, cât era ziua de lungă nu făceau decât să zacă în bucătăriile lor, ghemuiți pe un scaun, iar dacă, arareori, le mai picau niște bani, în câteva zile îi și topeau la cârciumă.
vise sfărâmate în experimente lingvistice
Am citit în multe recenzii că romanul e structurat ca un tango, în 12 capitole (sau pași) 6 înainte, 6 înapoi. Nu se poate vorbi de acțiune, ca în cazul unui roman tradițional. Se poate vorbi însă de inacțiune și așteptare. Oamenii rămân prinși într-un cerc al promisiunilor și al autoamăgirii, unde fiecare pas înainte nu face decât să îi aducă înapoi. Dansul, poate cea mai dinamică scenă din carte, chiar e un punct central al romanului, și invită la interpretări imaginative în direcții mitologice și religioase. Raul Popescu scrie mai mult în Literomania pe tema asta, dar în contextul general al romanului eu văd lucrurile într-o lumină satirică, ca o farsă sau un simulacru de comunitate de vise sfărâmate cum zice și cântecul.
Lectura e greoaie și din cauza frazelor foarte lungi și a blocurilor compacte de text, unde vocile par să curgă unele în altele fără delimitări clare, și trebuie să fii foarte atentă ca să înțelegi cine vorbește sau cine gândește. În ciuda structurii lingvistice însă personajele sunt clar delimitate și, într-un realism straniu, dau senzația de oameni adevărați, în carne și oase. Mi-au rămas în minte două personaje mai ales: cârciumarul, János, și doamna Schmitt. Ca și ceilalți, au și ei obsesiile lor definitorii. Cârciumarul, cu “burdihanul lui ascuțit ca de păianjen”, chiar vede păianjeni peste tot, atât creaturi ale mizeriei, cât și imagini ale prădătorilor sociali, și doamna Schmitt, obiectul dorinței tuturor bărbaților din roman, visează la haine frumoase și o viață alături de Irimiás. Fiecare se lasă prins în plasa propriilor fixații, simptomele unui sistem care îi ține pe toți prinși într-o rețea de vise irealizabile care se țes fără oprire în jurul lor.
Obsesiile personajelor, “învierea” lui Irimiás și Petrina, cum vede doamna Halics întoarcerea celor doi “salvatori”, sau contextul social, din care se pot extrage detalii istorice, oferă amplu teren pentru investigații metaforice la scară largă. Mecanismul bine uns al romanului funcționează perfect ca bază de pornire. Dar orice interpretare, oricât de jucăușă, mi se pare seacă, încă un val peste jocul lingvistic care este romanul în sine, fără urme în realitatea obiectivă. Tehnic vorbind, romanul are o construcție precisă, excelentă. Dar e de o frumusețe rece, care mie nu-mi vorbește.
your thoughts?