După ce am citit acum pentru a doua oară de Magda Szabó „Ușa”, mă întreb de ce e atât de puțin tradus la noi din opera scriitoarei maghiare. Este aproape incredibil, și sunt extrem de recunoscătoare, că Editura Allfa a publicat, în traducerea lui Andrei Dósa, în 2015 „Ușa”, romanul din 1987 de Magda Szabó, și a adus astfel în atenția publicului cititor din România unul dintre cele mai citite și populare nume ale literaturii maghiare. Dar cu acest roman, unul dintre ultimele publicate de scriitoare, abia mi-a fost deschis apetitul. Am citit ultimele capitole cu un nod în gât, n-am putut să nu mă întorc și reîntorc la pasaje din care să extrag mai mult despre viața lui Emerenc, am râs la mofturile și personalitatea câinelui Viola și am vrut s-o strâng de gât pe scriitoarea din roman, dar s-o îmbrățișez în același timp. Dar e prea devreme pentru asta. De ce e „Ușa” printre cele mai memorabile romane pe care le-am citit vreodată și de ce trebuie neapărat să mai citesc și altceva de autoare?
Ușa de Magda Szabó, și romanul unei comunități
Nu e prima, și cu siguranță n-o să fie nici ultima dată, când scriu într-un articol că e ușor de spus „despre ce e vorba” în roman, dar că scurtul rezumat e apă chioară în comparație cu semnificațiile și senzațiile pe care le oferă lectura în sine. În cazul romanului „Ușa” de Magda Szabó, lucrul acesta e extra-adevărat. Cartea începe cu un coșmar despre o ușă închisă, lumini de ambulanță în fundal, și cu regretele naratoarei că “eu am omorât-o pe Emerenc. Și faptul că am vrut s-o salvez, nu s-o distrug, nu schimbă nimic”. Deci știm ce se întâmplă. Numai că, desigur, nu știm nimic. Emerenc, femeia în vârsă care face curățenie acasă la naratoarea noastră, scriitoare de renume, spune de multe ori același lucru despre scriitoare. Între cele două se dezvoltă, de-a lungul a douăzeci de ani, o relație greu de numit. Prietenie, raport mamă–fiică, interdependență și joc de putere se amestecă toate într-o combinație pe care nu o pot compara cu nimic din literatura pe care am citit-o.
Scriitoarea își amintește și scrie despre anii cu Emerenc după moartea ei. Totul e povestit din perspectiva celei care știe ce s-a întâmplat, cu ocazionalele nelinearități, dislocări și neclarități în firul narativ, care îmbogățesc povestea și îi conferă autenticitate emoțională. Nu e foarte clar, dar povestea scrisă are loc într-un sat nenumit din Ungaria între anii 60 și 80, în plină dominație comunistă. Scriitoarea și soțul ei, pe care Emerenc, în ce s-ar putea numi simplitatea ei, îl numește „stăpânul”, se mută la sat, într-o comunitate tipică est-europeană. Emerenc e administratoarea străzii, și are locuința conferită de poziție, dar a cărei ușă nu se deschide niciodată. Toată lumea o iubește și respectă, dar singurele relații apropiate pe care le are, sunt cu locotenent-colonelul, fiul fratelui ei Jószi, și alte 2 femei de pe stradă care și ele muncesc pentru comunitate. . Construită datorită și în ciuda caracterului dificil al lui Emerec, și al comportamentului ei corect, dar bizar uneori, relația cu scriitoarea durează ani până să se închege, și, după cum știm deja, se sfârșește tragic.
scriitoarea și emerenc, două lumi diferite
Elena Ferrante a inclus romanul scriitoarei maghiare pe lista cărților ei preferate, drept pentru care paralela cu Tetralogia napolitană nu e deloc greu de făcut. Poate e chiar unde Ferrante a găsit sursa de inspirație pentru relația intensă dintre Elena și Lila, pe care acum o înțeleg ca pe o oglindă șlefuită a relației între scriitoare și Emerenc. Ca și Emerenc, Lila e un personaj imposibil de descifrat complet, a cărei inteligență și prezență de spririt se topesc, prea puțin folosite, în condiții istorice și sociale improprii. Scriitura lui Szabó e însă mult mai subtilă, și personajele ei, mai ales cele două femei, se strecoară lent în percepția cititoarei și fac ravagii emoționale de durată.
Scriitoarea, o singură data numită Magduska de către Emerenc, într-o scenă unde am crezut că lumea întreagă se prăbușește, e o intelectuală neagreată de partid în marea majoriate a celor 20 de ani în care Emerenc lucrează la ea, și care doar la sfârșit câștigă simpatia regimului și e împinsă în lumina reflectoarelor. Emerenc, născută undeva prin 1905 probabil, ghicește scriitoarea la un moment dat, provine de la țară și nu are decât două clase. A fost de mică pusă la munca domestică și îngrijitul fraților și surorilor mai mici, și, mai târziu, trimisă servitoare la familii înstărite din Budapesta. E un miracol și un mister, dar în același timp, pot să înțeleg în mod emotional cum și de ce se dezvoltă relația între cele două femei. Emerenc, a cărei singur crez e munca fizică și propria persoană, și a cărei ușă e închisă pentru restul lumii, se atașează de scriitoare și, mai târziu în roman, chiar deschide ușa pentru ea. „Emerenc era locuitorul unui imperiu cu un singur locuitor, cu o autoritate mai mare decât Papa de la Roma” spune scriitoarea despre ea. Scriitoarea o înțelege perfect pe Emerenc, bizareriile ei și regulile stricte după care își duce viața, dar marea dramă la sfârșit e că, în ciuda ei înseși chiar, alege lumea și regulile ei moderne. Scriitoarea îi neagă lui Emerenc locul cuvenit în imperiul în care bătrâna trăiește și ale cărui semnificații politice, istorice și individuale străbat întreaga poveste.
o istorie a ungariei secolului 20
Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la roman e modul fragmentat, dar în același timp intuitiv și foarte inteligibil, în care toate lucrurile importante sunt scoase la iveală. Scriitoarea din roman spune o poveste întinsă peste 20 de ani, dar alege doar episode care lasă să se vadă părți din personalitatea lui Emerenc. Emerenc înșăși îi povestește scriitoarei doar câteva fragmente din istoria ei de viață, care în sine sunt relativ tipice vieții la sat dintr-o țară est-europeană din prima jumătate a secolului 20: munca domestică, violența în familie și comunitate, războiul văzut din cotidian. Dar din toate aceste fragmente, aruncate oblic și aproape întâmplător în întregul fir narativ, se construiește o întreagă istorie a unei țări, așa cum ea a fost trăită. Politica e marginală, la fel și religia, ambele înțelese la modul practic de o Emerenc mereu obligată să se adapteze și mereu cu jumătate de gând la cei din jur. Se spune că istoria e scrisă de învingători, dar Emerenc cu siguranță nu e o învingătoare în bătălia cu Ungaria secolului 20. Romanul recuperează o istorie mică, o variantă marginală a istoriei mari, dar care lasă urme adânci în viețile și istoriile care îi urmează.
„Ușa” de Magda Szabó e un roman despre secrete păstrate în spatele unei uși mereu închise, dar poate că ele nu se constituie neapărat din amintirile și sentimentele de vină pe care Emerenc le-a adunat de-a lungul vieții. Scriitoarea din poveste crede că în spatele ușii bătrâna își protejează singurătate și neputință. Poate, în mare parte, dar scriitoarea își are și ea neajunsurile ei emoționale. Dar dacă Emerenc nu e eroina care să stea în lumina reflectoarelor, nu e nici femeia învinsă de propria condiție, și cu siguranță n-o să se lase descifrată într-o recenzie de 2 pagini. Cartea și personajul ei principal nu se lasă ușor îngrădite, și tocmai de aceea au ambele nevoie de mai mult context. Romanul se vrea citit în dialog cu alte cărți ale Magdei Szabó, cu alte personaje care au înfruntat comunismul maghiar și poate cu alte uși care protejează alte vieți și alte secrete.
your thoughts?