Într-un eseu critic din 1919 cu titlul „Tradition and the Individual Talent” (în traducere, „Tradiția și talentul individual”), T.S. Eliot scrie că cei mai buni poeți își ancorează operele în tradiția literară. Pentru ca un poet să-și facă loc pe soclul marilor nume din literatură, spune el, trebuie, întâi, ca acesta sau aceasta să se inspire din canonul literar prestabilit, și apoi, să se separe complet de personalitatea sa, sau să atingă obiectivitatea. Sigur, e greu de rezumat în 2 rânduri un ditamai eseul de acum 100 de ani pe care s-a construit critica literară de limbă engleză, dar vreau aici doar să ofer gustul prestabilit al ideii că tot ce e mai nou se naște din vechi, și pe cât scriitorii și scriitoarele inventează ceva nou, pe atât extrag mai mult din seva tradiției. Virginia Woolf se bate cu tradiția pe parcursul întregii ei opere, dar nu e oare romanul ei din 1927 „To the Lighthouse” (în traducere „Către far”) realism îmbrăcat cu haine mai colorate?

Un alt exemplu, contemporar lui Woolf, și care și el se ia la trântă cu tradiția, e James Joyce. Dar el nu îi declară luptă dreaptă, cum face Woolf. În romanul din 1922 „Ulysses” Joyce ia tradiția, în forma ei de odisee homeriană, și o pune la lucru în folosul lui. În secolul XX, pare el a spune, epopeea eroică nu mai poate exista decât domesticită și transformată într-o zi banală din Dublin. Joyce nu e, desigur, primul care scrie un roman extras vizibil și intenționat din seva tradiției literare. Flaubert în secolul 19 scrie „Madame Bovary” din resturi de romance-uri de secol 18. Shakespeare în secolul 16 își scrie tragediile istorice cu personaje din istorie transformate în eroi și antieroi literari. Fiecare însă își are propriul mesaj de transmis. Joyce ironizează, dar acceptă, nimicnicia lumii moderne, și Flaubert deschide moda realismului literar.

de ce ne reîntoarcem

De la Shakespeare, Joyce, Woolf și Flaubert până la literatura secolului 21, relația cu tradiția găsește semnificații noi și moduri noi de exprimare. Dacă la Shakespeare intrigile preluate din istorie erau populate cu personaje vii și credibile, iar la Flaubert romance-urile de secol 18 deveneau materie primă pentru deziluzia modernă, scriitorii contemporani se repoziționează în mod ambivalent față de trecutul literar. Mitul mai ales, dar și tradiția literară, devin expuse comentariului și reinterpretării critice, dar sunt și văzute ca mană dădătoare de semnificații noi unei vieți moderne gri și terne. Trecutul literar apare clar, numit, recunoscut, chiar revendicat în textul ficțional. Povești vechi sunt aduse în prezent pentru a fi testate și forțate să producă sensuri noi într-o lume modernă, dar produsă chiar de ele.

„Crima contelui Neville”, romanul din 2015 de Amélie Nothomb, se așază firesc în linia care duce de la tragedia clasică la romanul contemporan, dar schimbă dinamica de forță. Nothomb în general nu caută profunzime psihologică sau complexitate socială de suprafață. În romanele ei scurte ea simplifică și ironizează, iar în „Crima contelui Neville” folosește mitul și tradiția ca un exo-schelet vizibil. Alte nume contemporane, ca să numesc doar câteva care culeg roadele tradiției literare în moduri total diferite, sunt scriitoarea italiancă Elena Ferrante, senzația literară din Bulgaria Gheorghi Gospodinov, sau al nostru autohton Mircea Cărtărescu. În operele lor, aceștia scot scheletul mitic din dulapul trecutului literar și îi exploatează valoarea, fie ea comercială, critică sau intelectuală. Faptul rămâne că ei, și alții și altele  încă, trasează, cu ajutorul miturilor, contururi ale experienței umane, caută o cheie mereu nouă la o ușă veche, deschisă oricui care știe să spună și să citească povești. Și cine să nu citească aceste noi vechi povești mai bine decât noi, publicul cititor, sau, daca tot vorbeam de Woolf mai înainte, cititorii și cititoarele de rând, cărora le tresare inima de plăcere când recunosc în literatura de secol 21 mituri antice sau ecouri din Shakespeare.

crima contelui neville, crima lordului arthur savile

Când era întrebat de ce-și numise primii doi copii Oreste și Electra, răspundea cu seninătate că așa se obișnuia în familiile bune. Când cineva îl întreba ce era cu numele fetei celei mici, mirându-se că nu avusese coerența de a o boteza Ifigenia, contele spunea:

– Am mai multă îngăduință pentru paricid și matricid, decât pentru infanticid.

(traducere Claudiu Constantinescu)

„Crima contelui Neville”de Amélie Nothomb, este construit ca o farsă literară, jucăuș, dar și precis, care se joacă simultan cu tradiția lui Oscar Wilde și cu un filon tragic mult mai vechi, cel al mitului lui Oreste și Electra. Ca și nuvela din 1887 de Oscar Wilde, „Crima lordului Arthur Savile”, romanul lui Nothomb pornește de la o prevestire de rău augur. Contele Neville, aristocrat englez aflat în declin financiar, află de la o ghicitoare că va comite o crimă în următoarele zile, în timpul unei petreceri organizate chiar pe domeniul său. Vestea declanșează panică la început, dar decade apoi într-o formă de luciditate absurdă. Crima devine pentru criminalul fără vină inevitabilă, iar întrebarea nu mai este dacă se va întâmpla, ci cum poate fi controlată. Ca și lordul Savile, lordul nostru Nevile încearcă să planifice o crimă care să producă cele mai puține pagube pentru ca el să-și poată continua liniștit viața. Mare parte din poveste sunt gândurile lui care se vor morale, dar care, în tipică tradiție nothombiană ironică, și tradiție wildiană umoristică, nu arată decât ipocrizia și preocuparea de sine a lordului.

Paralel cu chinurile morale ale lordului se desfășoară povestea fiicei sale mici, Serioasa, și alor celor doi copii mai mari, Oreste și Electra. Cele două nume trimit desigur la copiii regelui Agamemnon, care se întoarce din războiul troian de 10 ani, pentru a găsi acasă o soție trădătoare. Agamemnon o sacrificase pe fiica cea mică, Ifigenia, înainte de război zeiței Artemis, iar la întoarcere, cade el însuși pradă trădării. Oreste își omoară mama care complotase împotriva tatălui său, și, ajutat de Electra, fuge din cetate, urmărit de furiile răzbunătoare. Dar nimic din marile drame mitice nu se regăsește în cele două nume din „Crima contelui Neville” al Améliei Nothomb. Numele copiilor sunt doar o formă pentru o tradiție prăbușită în sărăcie. În mod surprinzător, mitul grec e rescris în relația dintre lordul Nevile și Serioasa, o anti-Ifigenia radicală și de o moralitate rigidă care e un adversar pentru tatăl ei într-un joc de forțe unde vina, datoria și sacrificiul nu au locuri bine stabilite.

clasici recitiți, mituri reinventate

Dar ce înseamnă oare a rescrie dacă nu a reciti. Scriitorii și scriitoarele secolului 21 se întorc, precum Amélie Nothomb, la literatura clasică și la mit, le recitesc din perspectivă contemporară și le reinventează. Centrul de greutate se mută spre figurile feminine și perspectiva spre o umanizare până acum marginalizată sau ignorată chiar. În „Fizica tristeții”, romanul din 2011 al scriitorului bulgar Gheorghi Gospodinov, acesta vede Minotarul antic ca ființă condamnată la izolare, și transformă labirintul într-o metaforă a memoriei și a empatiei. Pentru el, monstrul devine subiect moral, iar eroismul lui Tezeu, poleială repede scrojită de pe un bărbat care, cum s-ar zice, iubește și lasă. Într-un registru diferit, Amélie Nothomb și Margaret Atwood folosesc mitul ca instrument de corecție. Romanul lui Nothomb îi oferă nenumitei Ifigenia șansa de a-și privi tatăl în ochi și chiar a-i întoarce favoarea din mitul antic.  „Penelopiada” din 2005 a lui Atwood mută „Odiseea” dinspre glorie masculină spre gloria feminină prea puțin vizibilă a așteptării și violenței domestice neexprimată ca atare. Italianca Elena Ferrante e și ea o autoare care își construiește literatura din mit, dar mi se pare că ea are alt scop în scrisul ei, unul mai egoist poate, despre care mi-ar plăcea să scriu mai mult la un moment dat. În „Fiica ascunsă”, romanul ei din 2006, de exemplu, se află două personaje numite Leda și Elena. Elena e fiica Ledei, fără a exista o relație biologică, ca în mitul antic, dar cam atât. Puterea lor se află tocmai în relația dintre ele, pe care fiecare dintre ele abia o descoperă.

Literatura clasică are și un alt fel de a se infiltra în literatura contemporară. Javier Marías, de exemplu, în romanul său din 1992 „Inimă atât de albă” nu rescrie „Macbeth” de-a dreptul, ci folosește povestea lui Macbeth, și mai ales perspectiva lui Lady Macbeth, ca o lentilă morală prin care explorează cum se instalează vina și cum se țin secretele. În romanul ei din 2017, „Idioata”, scriitoarea americană de origine turcă Elif Batuman se poziționează față de tradiție într-un mod similar: Dostoievski este inhalat în literatura nouă a autoarei, și viața nouă a protagonistei ei. Romanul se construiește pe dialogul permanent cu marele clasic rus, care modelează felul în care protagonista gândește și iubește. În ambele romane tradiția e o poveste veche, care îți dă fiori când îți dai seama, ca cititoare, cum reușește să transmită impulsuri în literatura contemporană.

În literatura română, un exemplu singular de confruntare cu tradiția este „Levantul” lui Mircea Cărtărescu. Poemul, scris în formă de epopee clasică, pe ritm eminescian și limbaj de secol 19, traversează întreaga istorie literară românească, de la cronici la postmodernism, sub forma unei aventuri de modă veche, cu eroi, călătorii și bătălii. Dar melancolia răzbate această exuberanță formală. Precum „The Waste Land” al lui T.S. Eliot, textul e o plimbare printre ruine, un cimitir de voci și forme trecute care își extrage forța de viață din referințe pe care nu mulți le mai știu recunoaște. „Levantul”  revizitează și resuscitează tradiția literară, cu luciditatea postmodernistului care știe că epoca noastră modernă nu e decât un colaj tăiat și lipit din chipuri și idoli demult morți.

rescriere, recitire

Sinceră să fiu, nu știu dacă modalitățile contemporane de a interacționa cu tradiția literară sunt neapărat ceea ce voia T.S. Eliot să sugereze în eseul de care ziceam la început. Noi, atât cititori și cititoare de rând, cât și scriitorii și scriitoarele deloc de rând, nu ne uităm la tradiție ca la o exponată într-un muzeu al literaturii. O înțelegem mai degrabă ca pe o rețea elastică, invizibilă, care stă la baza umanismului nostru contemporan și susține felul în care citim, scriem, și revenim obsesiv la ceea ce s-a citit și scris înaintea noastră. Rescrierea și recitirea sunt forme de adaptare reciprocă, prin care vechiul este forțat să vorbească pe limba noului, iar noul își caută legitimitatea prin dialog cu vechiul. „Crima contelui Neville” și celelalte texte de care ziceam există și ca povești în sine, dar și ca pentru a testa forma clasică în condiții contemporane. Fie că vorbim despre mituri grecești, tragedii shakespeariene sau romane canonice, literatura recentă confirmă, totuși,  într-un fel, intuiția lui Eliot: creația literară care are ceva de spus vine dintr-un fond comun de personaje și povești, mereu schimbător, dar mereu același.