Am ajuns la „Orașul promis” de Valentina Șcerbani așa cum mai nou ajung la cele mai bune titluri din literatura de limbă română contemporană, anume după ce am ascultat un episod din „Timpul prezent”. Tânăra scriitoare din Republica Moldova pune accentul în discuție pe realitatea pe care o văd abordată din ce în ce mai des și cu din ce în ce mai mare sensibilitate în literatura noastră: plecarea, într-un fel sau altul, a părinților, și absența care se instalează în umbra ei. În ultimii ani, se scrie tot mai apăsat despre familii fragmentate și despre părinți și copii care trăiesc mai mult din a se aștepta unii pe alții decât din a fi unii pentru alții.
Lavinia Braniște, în „Camping”, sau la Liliana Corobca, în „Kinderland”, pun accentul pe migrație și pe ruptura concretă: părintele pleacă, copilul rămâne. Sânziana Țîbuleac, în romanul din 2025 „Când ești fericit lovește primul”, mută conversația literară spre o viață frântă de istorie și de alegerile personale. Și mai departe în abstract duce subiectul Valentina Șcerbani în „Orașul promis”, romanul ei de debut din 2019. Dar aici nu vedem neapărat plecarea, ci tocmai ce, sau cine, rămâne în urmă. Absența mamei Ilenei din viața ei e o stare continuă, greu de definit în cuvinte, dar care se regăsește în vis, în ploaie, și mai ales prin ochii celor din jur.
Orașul promis, un scurt rezumat
Simțeam cum mă sufoc de la ciudățenia visului și în zadar încercam să mă descotorosesc de el; cartea poștală o vedeam aievea. M-am întors în cameră și am scotocit în toate sertarele. Mai speram să găsesc o dovadă a infirmității mele. Le-am golit până la ultimul și n-am găsit nimic, decât niște bonuri de masă, felicitări de Crăciun, fotografii vechi, documente, o foarfecă și paginile de jurnal lăsate de Doamna.
„Orașul promis” de Valentina Șcerbani nu e o carte în care tare multe se întâmplă, în sensul propriu al cuvântului. Vocea care spune povestea e a Ilenei, o fetiță undeva la 10-12 ani aș zice, dar e greu de spus concret, a cărei mamă nu mai poate să aibă grijă de ea și o trimite să stea cu două mătuși undeva într-un sat din Republica Moldova. Romanul începe cu un vis prevestitor al Ilenei, în care un bărbat îi aduce o carte poștală pe care scrie în rusă că mama ei a murit. Visul o zdruncină pe fată, care se refugiază la Doamna, o prietenă a mamei ei. Dar aici nu rămâne mult, pentru că mătușile ei, Maria și „cealaltă”, căreia nu-i aflăm niciodată numele, vin să-i spună Ilenei că trebuie să vină să stea cu ele la Toltre. De aici începe o călătorie fizică, cu autobuzul, și una emoțională, care o duc pe Ileana spre certitudinea că mama ei într-adevăr nu mai e, și un oraș care, deși promis, nu mai poate fi realizat.
Ileana se mută la sat, la Toltre, cu cele două mătuși și vara ei, Codruța, fiica „celeilalte”. Lumea ei e una feminină, impregnată de dorul de mamă și prevestiri rele din vise, amintiri și imaginație, dar nu e în niciun caz o lume idealizată sau protectoare. E o familie mică, tensionată, în care femeile învață să conviețuiască una lângă alta, nu neapărat împreună. La sat grija se confundă cu violența fizică, afecțiunea e abia simțită, iar mătușile nu sunt în niciun caz idealul Ilenei, și reamintesc mai degrabă de zgripțuroaice din basme decât de zâne bune. Una dintre scenele mele preferate e momentul în care Ileana le surprinde cotrobăind prin două geamantane pline cu hainele mamei ei. Mătușile sunt văzute într-o lumină infernală aproape, cu „fețe aspre”, „maxilarul pronunțat” și „coapse osoase”. Scena e filtrată prin percepția deformată de dor a Ilenei, și pe tot parcursul romanului absența mamei ia întâietate asupra oricăror intenții, bune sau rele, mai mult sau mai puțin exprimate, ale mătușilor.
vremea la sat
Vacarmul ploii s-a intensificat. Tunetele semănau cu niște rock-staruri. Zgomotoase, întunecate și cu mult sclipici.
Tot în scena cu hainele Ileana le spune mătușilor că știe că ele primesc scrisori de la mama ei, fără ca ea, Ileana, să aibă voie să le citească. „Vreau să vorbesc cu mama”, le cere fata mătușilor, și Maria îi răspunde, „După ce se va îmbunătăți vremea”. Răspunsul ei pare ridicol și de neînțeles, dar viața la sat și noua viață a Ilenei își au logica lor internă. Ploaia e o condiție concretă care organizează zilele mohorâte ale fetei, acel ceva material și fizic care definește Toltrele, dar pe care noi îl înțelegem a defini starea interioară a fetei. Apa curge din cer afară, dar și “alunecă în casă”, nu e chip a se defini între interior și exterior, nici în spațiul material, nici în pustiul interior care domină în Ileana.
Ploaia continuă din paginile romanului creează atmosferă, dar e și foarte clar o forță a naturii. Autoarea aduce în discuție și aspectul social al ploii, anume condițiile oferite, sau mai degrabă nu, de stat când Toltrele nu mai pot face față furiei ploii. Codul roșu amintește de anii 90 și de zonele din România afectate în fiecare toamnă și iarnă aproape fără schimbări perceptibile ale atitudinii statului. Ploaia e farmecul și blestemul continuu al satului românesc, pe muchia între o oglindă a tumulului sufletesc al Ilenei și mizeria în care satul continuă să se zbată. Imaginea îmi amintește și de „Cât de aproape sunt ploile reci” de Bogdan Coșa, unde visul la o viață mai bună a unei familii de la sat se îneacă în realități imposibil de ignorat.
Privit în ansamblu, „Orașul promis” de Valentina Șcerbani se întoarce la întrebarea de la care ziceam că pornesc tot mai multe romane ale ultimului deceniu: ce se întâmplă cu cei care rămân în urmă. Mama Ilenei e un vis pentru fată, un reper inaccesibil, în jurul căruia totul se degradează. Romanul e starea interioară a Ilenei și nu oferă rezolvări clare, dar arată că singurătatea e o condiție de durată.
your thoughts?