Nu mai țin minte cum am dat peste Tatiana Țîbuleac, dar țin minte perfect senzațiile care m-au încercat citind primele ei două romane, „Vara în care mama a avut ochii verzi” și „Grădina de sticlă”. La început nu știi exact în ce fel de carte ai aterizat, încerci să prinzi un fir ici-colo, dar până la urmă renunți. Îți dai seama că trebuie să lași cartea să te cuprindă, înțelegerea vine și ea mai încolo. Exact așa merită citit și„Când ești fericit, lovește primul”, romanul tocmai lansat în 2025. Vocea personajului feminin, Mila, se adună treptat, ca și cum ar mătura prin memorie și ar spune doar ce poate duce și doar când poate duce. Trecutul ei personal din Moldova sfârșitului de secol 20 e încă foarte prezent și își înfige colții în viața ei de profesoară de literatură devenită îngrijitoare în Paris.

când ești fericit, lovește primul – rezumatul unei vieți eșuate

„Astăzi se împlinesc șase luni de când am jurat că nu voi mai bea”. Așa începe „Când ești fericit, lovește primul”, cu o imagine sordidă a prezentului a unei voci neidentificate care nu se obosește a da multe explicații. Vocea, care se va dovedi în câteva pagini a fi a Milei, alcoolică în recuperare, nu e conștientă de cititori. Ea vorbește pentru sine și își spune sieși, ca unui jurnal, despre un anume Haim și un anume Malik, care se dovedesc a fi figuri masculine cu greutate în povestea de viață a Milei, fiecare cărând cu sine prezentul, respectiv trecutul. Dar mai ales apare o anume “ea”, figură ușor de nesesizat, pe care Mila o ascunde de sine însăși. Povestea pendulează între prezent și trecut, între o Mila din prezent care își justifică sie însăși alegerile pe care le-a făcut și o Mila din trecut, o copilă-adolescentă-tânără care se luptă cu istoria țării sale și iese în pierdere. Pe măsură ce povestea avansează, cele două straturi se construiesc unul pe altul, iar cititoarea vede cum rănile vechi modelează felul în care Mila înfruntă lumea.

Viața Milei e aranjată pe mai multe planuri și în istoria ei personală se amesecă multe elemente mari pe care cititorii români contemporani le vor cunoaște prea bine: migrația, zbuciumul anilor 90, problemele sociale și mai ales alcoolismul. Nicoleta Munteanu scrie în Alecart mai detaliat despre aspectele mari ale romanului, pe mine mă interesează mai mult firul personal al poveștii: relația cu tatăl, moartea mamei, felul în care fiecare ruptură și peticire din familie o împing pe Mila în cele din urmă spre imigrația în Franța. Viața ei de îngrijitoare curge monoton, cu speranță în moartea „femeii lui Haim” cum îi spune soției, dar culoarea vine din iubirea pentru tatăl ei, model și idol, pentru Malik, destinat nenorocului, și pentru acea misterioasă “ea”, motorul schimbărilor prin care trece Mila.

mama și tata din trecut

Tatăl Milei e cel care aruncă umbra cea mai lungă asupra prezentului ei în Paris, dar totuși povestea ei începe de la început, de la vremea când avea o mamă și un tată și locuiau toți trei într-un „cămin pentru familiști”. Vocea care se uită spre trecut e cea a Milei din prezent, care, la distanța conferită de trecerea timpului poate să o vadă pe mama ei necolorată de romanțarea copilăriei. Mama e o prezență firavă, prinsă printre propriile alegeri, dar mai ales prinsă într-o relație-capcană. „Altfel decât rănită sau așteptându-și bărbatul pe mama mi-o amintesc puțin”, spune Mila. Figura ei e mai mult formată prin prisma tatălui sau prin poveștile pe care altele le spun despre ea.

Mama a murit într-o duminică. Femeile făceau demâncare în bucătăria comună, ea, sărmana, făcea supă, iar mie, sărmana, îmi fierbea lapte. Și uite așa, dintr-o dată, s-a sprijinit cu mâinile de perete, a scos un icnet și s-a dus, sărmana, pe loc. Am auzit povestea asta de atâtea ori, spusă mereu cu aceleași cuvinte, aranjate în aceeași ordine, încât uneori mi se pare că dacă aș schimba măcar unul, măcar o virgulă sau literă, vraja neagră care mi-a luat-o s-ar rupe, și ea, sărmana, ar învia.

E prea mult spus că mama e figură tragică și parcă nici nu se potrivește cuvântul în istoria Moldovei (sau a României) de sfârșit de secol 20. Așa era atunci, parcă aș auzi-o pe propria mea mamă spunând, voi azi înțelegeți altfel relațiile. Mama Milei și, mai târziu, Nina, mama ei vitregă într-un fel, trăiesc vieți care se rotesc în jurul tatălui, și ideea se transferă asupra vieții Milei. Prezența tatălui e dominantă, greu de ocolit chiar și după ani. În amintirile Milei, figura lui e un amestec între un tată-idol fără cusur și un bărbat cu toane care vede în fiica lui doar posibilitatea de a-și etala pasiunea pentru jurnalism și literatură. Adevărul Milei despre tatăl ei se distilează încet peste ani, dar ea singură preferă figura idolului. Amintirile ei și relația cu el care se poate distinge sunt înduioșătoare, da nu poate să nu te cuprindă părerea de rău la gândul că distanța în timp nu aduce o înțelegere reală între cei doi.

Pe masă găseam orez cu lapte sau griș cu lapte, sau babă cu lapte, și întotdeauna ceai de tei într-un ceainicaș de metal, pe care îl învelea neapărat într-un prosop flaușat ca să rămână fierbinte. Nu știa că nu mâncam niciodată dimineața și că intram în bucătărie doar ca să-i simt mirosul. A țigară și a lapte, așa mirosea tatăl meu, tatăl meu rar ca un cocor.

prezentul în paris

Pe măsură ce povestea Milei înaintează se creează un dialog între prezent și trecut, ca și cum fiecare parte a vieții Milei o influențează pe cealaltă. Malik și misterioasa “ea” sunt motivul pentru care Mila se află în prezent în Paris, și viața în Paris readuce la suprafață amintiri despre tatăl ei. Cel mai greu aspect de digerat în prezent e probabil munca pe care Mila se vede nevoită s-o accepte. Chiar dacă “poate și știe”, cum ea însăși vede lucrurile, nu reușește să păstreze jobul inițial într-o redacție, și mai târziu nici șansa asta n-o mai are. Singura poartă care i se deschide, cu ajutorul altor femei venite la muncă, e un post de îngrijitoare în casa lui Malik și a soției sale.

Cine să mă ia pe mine, o paporniță, chiar dacă pot și știu? Nu m-au luat la douășopt, când încă arătam intelectuală și aveam chiar și un fel de ambiție. Atunci mi-au frânt picioarele cu birocrația. Apoi, nu m-au luat nici la treișcinci, cu acte, aveam acte, adresă, luați-mă. Au vrut – la Lidl, la Auchan, dar nici acolo pe deplin.

Citind „Când ești fericit, lovește primul” de Tatiana Țîbuleac rămân cu sentimentul că viața Milei nu s-a frânt într-un singur loc, ci în mai multe puncte pe care și ea doar acum le poate vedea. Parisul nu repară nimic, trecutul lovește, și cele două părți continuă să se ciocnească în interiorul ei, fără promisiuni de împăcare. Tot ce poate face Mila este să se uite la fragmentele de viață pe care le are și să meargă mai departe, cu luciditatea pe care doar un aloolic ieșit la liman o are.  Uneori nu există un drum bun, ci doar un drum care trebuie parcurs.