Vă spun din start: nu o să fiu cititoarea care să-l pună pe José Saramago pe raftul autorilor preferați. Am citit „Eseu despre orbire” acum ceva vreme și am toate intențiile să-l recitesc, dar e mai degrabă o preocupare intelectuală decât plăcerea simplă a lecturii. De-aia și recenzia asta despre „Intermitențele morții” o să fie o recenzie probabil mai puțin efervescentă decât de obicei. Da tot vreau să-i găsesc cărții puncte care să aducă puțin înapoi din plăcerea care se pierde, din punctul meu de vedere, prin divagări naratoricești și stilistică greoaie. Nu neg, alegoria și filozofia metafizică sunt punctele forte ale romanului, cum spune o recenzie din Liternautica. Dar totuși, o carte trebuie să creeze un anumit confort mental, o senzație că ai o relație cu textul, nu că te rătăcești în el. Și asta o să încerc să descopăr mai jos.

despre ce-i vorba în „intermitențele morții” de josé saramago

Cartea nu e deloc una obișnuită. Are o poveste propriu-zisă, dar dă impresia că nu povestea în sine ar fi scopul scrierii, ci mai degrabă încercarea naratorului de a-și găsi un drum prin hățișurile practice ale unei întrebări care nu poate decât să te pună pe gânduri. Ce-ar fi dacă nu s-ar mai muri? În primă instanță ai zice că a nu muri e același lucru cu a fi nemuritor. Dar totuși parcă nu. Cei care nu mor din cartea lui José Saramago rămân blocați într-o moarte vie, în care trupul a depus armele, dar existența în sine se destramă.

Romanul începe la mijloc: „A doua zi nu a murit nimeni.” Doar mai târziu aflăm care anume a fost această a doua zi, dar pentru început e suficient. Între granițele unei țări oarecare, fără nume, nimeni nu mai moare. Lumea e optimistă și, la început, neîncrezătoare, că nemurirea e la îndemâna fiecăruia, dar curând obstacolele practice se fac resimțite. Aici se află și umorul subtil, și negru, al romanului. De exemplu, de fericire cetățenii arborează steagul, însă asta nu e pe placul tuturor.

Dacă drapelele sunt arborate pentru a sărbători faptul că moartea nu mai ucide, atunci din două una, ori le scoatem înainte ca, din cauza excesului, să începem să manifestăm aversiune față de simbolurile patriei, ori ne vom petrece restul vieții, adică toată eternitatea, da, spunem bine, toată eternitatea, schimbându-le ori de câte ori putrezesc din cauza ploii, le sfâșie vântul sau le șterge soarele culorile.

Curând însă oamenii își dau seama că uneori e mai dezirabil să mori decât să atârni viu de un trup deja practic mort. Unii ajung să-și ducă bătrânii în pragul granițelor, în ideea că moartea își va face datoria, act ce ridică întrebări morale. Cât de naturală mai e moartea în cazul ăsta? Instituțiile se prăbușesc în întrebări fără răspuns, biserica își pierde rostul, spitalele se umplu de muribunzi care nu mai mor, iar statul încearcă, birocratic, să gestioneze haosul. Totul pare o farsă cosmică, până când moartea, în persoana ei scheletică acoperită de cearșaf, hotărăște să trimită celor pe care avea să-i ia într-o săptămână scrisori în plicuri violet.

povestitorul și povestea

În „Eseu despre orbire”, roman publicat în 1995, cu 10 ani înainte de „Intermitențele morții”, cel mai surprinzător aspect a fost pentru mine stilistica autorului. Saramago și aici revine cu propozițiile întortocheate, scoase cu penseta direct din creierul atoateștiutor ale naratorului. Stilistica în sine nu e nouă, o știm de la moderniștii începutului de secol 20, însă Saramago o duce parcă în altă direcție. Naratorul sare dintr-o minte într-alta, dar nu se mărginește de a se lipi de gândurile personajelor. Intră direct în dialogul dintre ele, le fură replicile, și le însușește fără niciun marcaj ortografic standard, de exemplu linuța de dialog în limba română. Paragrafe se rostogolesc peste paragrafe și fraze peste fraze în ceea ce devine un bulgăre de poveste și cugetare filozofică fără limite și fără granițe.

Când filozofii, împărțiți, ca întotdeauna, în pesimiști și optimiști, unii ursuzi, alții zâmbitori, erau pe punctul de a începe din nou, pentru a mia oară, disputa răsuflată a paharului care nu se știe dacă este pe jumătate plin sau pe jumătate gol, dispută care, transferată la chestiunea care îi adunase aici, s-ar reduce în final, cu toată probabilitatea, la un simplu inventar al avantajelor sau dezavantajelor de a fi mort sau a trăi pe vecie, s-au prezentat și delegații religiilor.

moartea, între absurd și uman

Citind „Intermitențele morții” n-ai cum să nu te gândești la Kafka. Absurdul, birocrația, încercările lamentabile, de un umor negru, ale autorităților de a încerca să țină sub control situația unei lumi în care nu se mai moare amintesc de logica rece din „Castelul”, de exemplu. La Kafka însă personajele se adâncesc din ce în ce într-un hățiș de nepătruns al logicii birocratice, dar la Saramago naratorul însuși se pierde în povestea pe care încearcă s-o spună. Există totuși o și mai mare deosebire între cei doi, anume sfârșitul romanului. Kafka ar fi lăsat povestea să se stingă între absurd și neputință. Saramago încheie cu un final neașteptat, care parcă ar recupera din toate punctele negative pe care le-am acordat până acum romanului. Nu vreau să intru prea mult în detalii, pentru că asta ar diminua din plăcerea descoperirii, și așa scăzută în cazul romanului. Dar o să spun că moartea își abandonează persoana scheletică învelită în cearșaf de mai înainte și devine un personaj care se apropie, omenește, de ceva ce abia poate începe să înțeleagă.

Romanul m-a lăsat, în totului tot, în aer puțin, în căutarea unei chei de lectură care să desfacă nodul frazelor îmbârligate. Nu e o carte pe care am citit-o neapărat din plăcere. A cerut efort, și m-a forțat să accept, sau să trec, dincolo de limitele înțelegerii și ale răbdării. Poate de-aia, în loc de mulțumirea călduță a lecturii, a lăsat în urmă un fel de gol ordonat în care am rămas singură cu întrebarea: dacă moartea ar face o pauză, ai mai ști de ce trăiești?