Cartea asta e înșelătoare. „Inimă atât de albă” de Javier Marías a fost publicat în 1992 în Spania și a ajuns în scurt timp o preferată a publicului. Nu doar cel spaniol, ci și internațional. În Franța a primit Prix Femina și a fost citit și răscitit și în celelalte țări europene. La noi a ajuns în 1998 în traducerea Tudorei Șandru Mehedinți, republicat acum câțiva ani la Litera într-o colecție dedicate autorului, cu copertă nouă și extravagantă. Dar în ciuda coperții, sau poate tocmai din cauza ei, cartea rămâne înșelătoare. Citind primele pagini aterizezi în povestea unei sinucideri, fără a fi clar cine se află în spatele poveștii. Cartea pare a promite o intrigă polițistă, cu mister și explicații care să lege toate firele la sfârșit. Dar Javier Marías nu scrie romane de suspans, și nici naratorul lui nu se ascunde în spatele povestirii. El oferă un joc al minții, un șir de reflecții despre căsătorie, adevăr, secrete și felul în care lucrurile nespuse cântăresc mai greu decât cele spuse cu voce tare. Și dacă în mod obișnuit m-aș concentra pe povestea în sine, cumva romanul ăsta mi-a atras atenția mult mai mult asupra lui Juan, naratorul nostru care spune mai mult despre sine în felul lui de a povesti decât dacă ar scrie un eseu în toată puterea cuvântului.
despre ce-i vorba
Când se auzi detunătura, cam la cinci minute după ce fata plecase de la masă, tatăl nu se ridică imediat, ci rămase câteva minute paralizat, cu gura plină, fără a se încumeta să mestece ori să înghită și cu atât mai puțin să scuipe dumicatul în farfurie; și când în sfârși s-a ridicat și s-a repezit spre baie, cei care l-au urmat au văzut cum, în vreme ce descoperea trupul însângerat al fetei și se lua cu mâinile de cap, își tot trecea bucățica de carne dintr-o parte într-alta a gurii neștiind ce anume să facă.
„Inimă atât de albă” începe șocant: o sinucidere descrisă bogat, cu explicații și descrieri complicate care deschid drumuri spre povestea de fundal a unei familii. Poate. Dar pe măsură ce citești înțelegi că, romanul nu se dezvoltă linear, ci se învârte în jurul unui narator, Juan, proaspăt căsătorit și obsedat de secrete, de confesiuni și de cum timpul nivelează sentimentele de vină în centrul actului de a povesti. Juan imaginează povestea sinuciderii din afară, ca și cum ar fi un observator care vede totul până în cele mai mici detalii, de la bucățica de carne din gura tatălui fete, până la menajera care se întreabă dacă a făcut o greșeală să strângă farfuriile pentru desert. Doar mai târziu aflăm că el e fiul surorii celei care s-a sinucis, și tatăl lui fusese căsătorit chiar cu cea care s-a sinucis.
Juan revine cu povestea în prezent, când se află în luna de miere în Cuba, cu Luisa, proaspăta soție. Gândul lui însă se desprinde de viața reală și se lipește de prezența, pentru el copleșitoare, a unei femei, Miriam, care pare să aștepte pe cineva care nu mai vine. Apoi sare la munca lui translator oficial și cum a cunoscut-o pe Luisa. Apoi la călătoriile pe care le face în capacitate oficială și o fostă prietenă, Berta, la care stă când se află în America. Rezultatul e un roman care aerul unui eseu camuflat în ficțiune. Juan se lasă furat de reflecții imaginative asupra celor trei femei, asupra mamei și mătușii lui, și asupra propriei existențe strâns legate de moarte.
mi-e rușine să am o inimă atât de albă
Ca în orice roman care merită citit e greu de spus despre ce e de fapt vorba în romanul lui Javier Marias. Dar poate un fir care merită urmat e umbra trimiterilor la artă și literatură și care, cred eu, dau tonul în formarea relațiilor între personaje. Cea mai vizibilă referință e „Macbeth” al lui Shakespeare, care dă chiar titlul romanului: „Mi-e rușine să am o inimă atât albă” îi spune Lady Macbeth soțului ei, când acesta se întoarce cu vestea că l-a ucis pe rege. Interpretarea lui Juan e că Lady Macbeth, care l-a împins pe Macbeth la crimă, e nevinovată de actul fizic al uciderii și nu știe cum să se aproprie de soțul măcinat de vină. Și în roman, femeile par inițial marginale, prinse în umbra bărbaților care pretind că știu să le descifreze dar de fapt ele sunt cele care stabilesc ritmul, care aruncă fraza sau gestul ce declanșează întregul șir de evenimente. Dar totuși în roman întrebarea rămâne: cine deține puterea în jocul dintre sexe? O obligă Bill, partenerul prin corespondență a Bertei, pe Berta să intre în relație cu el pentru că el deja de la început i se arată ei fizic? O obligă Guillermo, iubirea ilegală a lui Miriam, pe Miriam să-l aștepte până când el se desprinde de soție? Și cât de mult e cea care se sinucide obligată de Ranz, tatăl lui Juan și soțul ei, să comită actul final? Juan e frânt între da și nu la astfel de întrebări și multe altele.
femei, bărbați și actul povestirii
– Ce vrei să spui? Totul se poate povesti.
– Ceva ce acum nu se mai cuvine să fie povestit. Ceva al cărui timp a trecut, fiecare timp își are propriile sale povești și dacă scapi prilejul e mai bine să taci pentru totdeauna uneori. Lucrurile se sting și devin inoportune.
– Eu nu cred că există ceva al cărui timp să treacă, totul e aici, așteptând să fie obligat să se întoarcă.
O imagine care pare că are mai multe de spus este „Artemisa”, portretul din 1634 al lui Rembrandt, care arată trei figuri feminine in ipostaze foarte diferite. Juan spune povestea portretului, strâns legată de povestea tatălui său, Ranz, și a unei vine de care acesta se absolvă singur. Portretul în sine ridică semne de întrebare, la care Juan doar parțial răspunde. Ce anume spune portretul, vă las să descoperiți singuri, pentru că Juan oferă două fire de interpretare alternative. Dar ce am înțeles eu e că Marías transformă jocul de lumini și umbre din portret într-un mecanism narativ: cititorul are impresia că urmărește bărbații și obsesiile lor, dar la fiecare pas descoperă că femeile din jur, care, cu deciziile lor aparent secundare, sunt cele care schimbă direcția poveștii. Rolurile sunt poate apropiate de Șeherezada și Șahul Persiei, care se lasă purtat în fiecare noapte de cuvintele povestitoarei și în fiecare noapte îi amână moartea. E o inversare de putere subtilă, care face ca romanul să fie mai mult decât o poveste despre căsătorie și ale ei inevitabile secrete. Este și o reflecție asupra felului în care literatura și arta privește femeia ca pe o figură secundară, când întreaga structură o are pe ea la bază.
Dincolo de tenta de mister de familie, romanul lui Javier Marías ridică vocea feminină, adesea trecută în plan secund, la statut de forță care dă direcție lucrurilor, și care uneori chiar poate inspira teamă. Rămâne întrebarea: ce e mai periculos, lucrurile ascunse sau cele pe care cineva decide să le povestească? Luisa îl împinge pe Ranz să dezvăluie un adevăr îngropat timp de zece ani și, prin acest gest, se interpune între tată și fiu. Poate că aici se află cheia întregului roman: puterea nu aparține celei care știe, ci celei care alege momentul și modul de a lăsa povestea să se ridice la suprafață.
your thoughts?