„Cei care pleacă și cei ce rămân” de Elena Ferrante a fost pentru mine momentul în care tetralogia napolitană a început să se închidă într-un cerc. Prietena mea căreia i-am recomandat „Prietena mea genială” a început să citească romanul la scurt timp după ce eu îl terminasem. Dar dacă eu sunt genul care preferă să citească încet și pe îndelete, ea le-a citit pe toate 4 cu un entuziasm nestăvilit. Ca urmare, am fost puțin decalate în discuțiile și dezbaterile ce au urmat. Discuțiile au fost centrate mai degrabă pe personaje. Lila sau Elena? Ce-are de fapt Elena în cap? La vară la mare în Ischia? Dar dacă „Povestea noului nume” mi-a arătat pentru prima data cât de diferite pot fi cărțile între ele, în acest al treilea volum am început să înțeleg paradoxul: cu cât mai mult viețile individuale se schimbă, cu atât mai mult istoria mare se repetă. „Cei care pleacă și cei ce rămân” duce mai departe transformările Lilei și Elenei, povestite din punctul de vedere al unei Elene care înțelege, dar nu scapă dintr-un gol care se lărgește din ce în ce între ea și Lila.

„cei care pleacă și cei ce rămân” de elena ferrante închide un cerc

Eu mă cărasem, de fapt. Dar numai ca să descopăr, în deceniilor următoare, că mă înșelasem, că era vorba de un lanț cu inele tot mai mari: cartierul amintea de oraș, orașul de Italia, Italia de Europa, Europa de întreaga planetă. Și astăzi mai cred așa: nu cartierul e cel bolnav, nici Napoli, ci globul terestru, universul nostru sau toate universurile.

Dacă mă uit la toate cele 3 romane pe care le-am citit până acum, îmi pare că primele două sunt abia prologul adevăratei povești – cea pe care Elena Ferrante o desfășoară în „Cei care pleacă și cei ce rămân”. Primul volum, centrat pe copilăria Lilei și Elenei și condițiile sociale și economice din Rione, așază fundația vieților celor două fete și a relației dintre ele. Al doilea volum mai că poate fi citit de sine stătător, daca știi cât de cât numele personajelor. Dar ar treilea volum e imposibil de citit și de înțeles fără primul. Aici apar scene care trimit la început: cartierul, tensiunile dintre familii, felul în care Lila și mai ales Elena se raportează la rolul de mamă și condiția de femeie. Totul se repetă, dar ceea ce era înainte văzut din exterior e acum văzut din interior.

Prima scenă din volum trimite imediat la prima scenă din „Prietena mea genială”. Elena își amintește de ultima dată când a văzut-o pe Lila și suspiciunea Lilei că Elena ar vrea să scrie o carte despre viața lor: „Trebuie să ne lași în pace, Lenu. Trebuie să ne lași pe toți în pace”. Elena, nu pentru prima dată, neagă că ar avea așa ceva de gând și cele două se despart în râsul răutăcios al Lilei. Povestea se întoarce la sfârșitul anilor 60, în punctul în care Elena era în mijlocul unei discuții publice despre prima ei carte, și Nino apare să-și exprime infinita admirație. Lenu nu rămâne rece, dar e deja logodită cu Pietro Airota, întruchiparea dorinței ei de a scăpa din Rione. Elena intră în familia Airota, unde mama, tata și sora lui Pietro sunt cu toții intelectuali și oameni de cultură, se mută la Florența și visează la o carieră literară. Dar Pietro, profesorul universitar, nu diferă mult în gândire de bărbații din Rione și umbrele din viața mult-dorită de soție și mamă se fac repede văzute. Lila, în schimb, rămâne în Rione, se implică în mișcările muncitorești și politice, le abandonează, și, alături de Enzo, se angajează la IBM și începe o carieră în inginerie informatică. În tot acest timp, Lila și Lenu își măsoară fiecare viața prin ochii celeilalte, se dezamăgesc și se susțin una pe alta, se trădează pe sine și pe cealaltă.

înapoi în rione – cine rămâne și cine pleacă?

Mai întâi, Adele și prietenii ei, pe care mi-i închipuiam cu lecturi foarte rafinate, apoi bărbatul care purta ochelari cu lentile groase, mă intimidaseră. Redevenisem fetița inimoasă care venea din cartier, fiica portarului cu accent dialectal din Sud, uimită că ajunsese în locul acela ca să interpreteze rolul scriitoarei tinere și culte.

Elena, mai mult decât Lila, vrea de mică încă să iasă din Rione și știe că școala e singura șansă pe care o are. Pleacă la studii în Pisa, publică o carte și după căsătorie se mută la Florența. Dar simte mereu atracția și povara cartierului natal și mai ales a urmei pe care acesta o lasă în ființa ei, și pe care Elena o poartă cu ea. Urma cartierului e personificată în relația pe care Elena o are cu mama ei și cu Lila. Pe mamă o tratează distant, cu dispreț aproape, chiar dacă la vestea sarcinii tot spre ea se întoarce. Cu Lila nu ajunge să vorbească despre ideile care îi populează mintea și care dădeau tonul în lumea culturală la începutul anilor 70, dar în tânjeala de a se furișa în umbra intelectului Lilei găsește Elena subiectul pentru a doua carte.

Elena e cea care pleacă din Rione, Lila nu mai e decât o voce fără corp pe care o aude doar la telefon. Lila rămâne, dar descoperă că stabilitatea pe care o căuta în cartierul copilăriei înseamnă nesiguranță, luptă și compromis. După despărțirea de Stefano, familia o reneagă, cartierul o respinge, dar ea rămâne de neconvins. Vrea înapoi. Motivele și faptele Lilei după întoarcere sunt pline de goluri, povestea Elenei ridică mai mult semne de întrebare. Și unul dintre marile semne de întrebare e dacă „a pleca” înseamnă cu adevărat a scăpa și dacă „a rămâne” nu înseamnă de fapt a continua să ducă povara tuturor și mai ales a unui sine aproape insuportabil.

golul de la mijloc

Secțiunea mea preferată din carte e perioada de 5 ani între nunta Elenei și revenirea ei în Rione, când cele două prietene nu se văd deloc. Vorbesc doar la telefon: „Când închidea, vocea ei lăsa o dâră de imagini și sunete ale trecutului care persista în mintea mea ore în șir”. Despre Lila aflăm prea puține în perioada asta, doar discuții scurte și impresii contradictorii ale Elenei. După nașterea lui Dede, Elena o vede pe Lila ca o forță întunecată ce a aruncat un blestem asupra ei. După ce vine în contact cu feminismul, o vede pe Lila ca pe întruparea unei teorii care altfel ar fi doar vorbe în vânt. Corpul și prezența, fie și îndepărtată, a Lilei transformă ideile abstracte din mintea lui Lenu în cuvinte concrete care încep din nou să formeze un roman. Dar toate astea sunt doar în capul ei, Lila prea puțin se exteriorizează, și aproape întotdeauna în felul caracteristic, ironic și răutăcios.

Și golurile lasă desigur loc de interpretări. Una dintre temele noastre de discuție pe marginea cărții a fost întrebarea de ce e Elena atât de obsedată de Nino? Teoria noastă, la care am căzut de acord mai mult sau mai puțin, e că Nino e pentru Elena încă o personificare a cartierului, încă o întoarcere într-un loc căreia i-a întors spatele. Elena cunoaște caracterul lui Nino foarte bine, dar se ascunde de sine însăși. Întreaga tetralogie, poate chiar și ultimul volum, funcționează pe această tensiune: dorința de a fugi și imposibilitatea de a scăpa. Nu e vorba neapărat de cea care pleacă și cea care rămâne, mai degrabă de o ființă cu două fețe care e mereu și una, și alta, cu o față spre trecut și alta spre viitor.