Franz Kafka. Care e primul lucru la care te gândești când îi auzi numele? Poate poza hiper-cunoscută a unui tânăr cu frizură perfectă, care se uită direct în cameră și care pare puțin încordat și nelalocul lui, în același timp abordabil și absent. Poate „Metamorfoza”, cea mai cunoscută nuvelă a lui Kafka, despre un comis-voiajor care se transformă inexplicabil într-un gândac uriaș. Poate Praga gotică a începutului de secol 20, cu drumuri lăturalnice și alei pietruite. Poate toate la un loc. Și n-ai greși deloc, desigur. Astea sunt unele dintre cele mai răspândite idei despre un scriitor enigmatic și totuși atât de cunoscut, încât numele lui a inspirat și un adjectiv – kafkian. În scriere anglofonă, kafkaesque – ceva care amintește de absurdul de coșmar propriu scrierilor autorului praghez.
Dar să revenim la scrierile lui Kafka. Ziceam de un om care se transformă într-un gândac uriaș. Apucă pe cineva fiorii? Mă îndoiesc. Suntem cu toții prea murați în scenarii SF, povestiri true crime și reportaje TV ca să ne gândim cum ar fi, chiar așa, să te gândești într-o dimineață mai târzie decât de obicei de ce fratele tău nu își ia micul dejun la ora obișnuită. Deschizi puțin ușa la el în cameră și… La Kafka nu e vorba de coșmarul în sine, ci cât de ușor îl acceptăm. Povestirile lui le citim în liniște, cu un oarecare amuzament chiar. E aproape logic că Gregor Samsa își face griji că a pierdut trenul, nu că are 6 picioare. Că o maimuță ține o conferință. Că un doctor se bazează pe un cal care nici măcar nu e al lui să-l ducă în miez de noapte la casa unui bolnav. Lumea nu funcționează, dar toată lumea e de acord cu asta.
metamorfoza (1915)
Kafka a scris „Metamorfoza” (în germană original „Die Verwandlung”) la sfârșitul lui 1912, într-o perioadă în care lucra într-o companie de asigurări și își dedica nopțile scrisului. Nuvela a fost publicată abia în 1915, la Leipzig, într-o revistă literară lunară. Kafka intenționase să publice „Metamorfoza” alături de alte două nuvele, „Verdictul” și „În colonia penitenciară”, într-un singur volum, fapt care probabil ar fi ușurat (și îngrădit) posibilitățile de interpretare. Dar proiectul nu s-a realizat. Nuvela a fost publicată de sine stătătoare, deschisă de o copertă care intenționat nu arăta gândacul, termen în sine vag. În germană original oribilul imaginii e foarte viu – „ungeheuere Ungeziefer” și lasă cititoarea să-și imagineze cam orice, de la o muscă cu platoșă de chitină până la cea mai jegoasă coropișniță de bucătărie al cărei simplu gând o dezgustă. Dar gândac? Ar putea fi și buburuză dacă e până acolo.
„Gregor” – striga cineva – era mama – „e șapte fără un sfert. Nu urma să pleci la drum?” Ce glas blând! Gregor se sperie când își auzi glasul răspunzându-i. fără îndoială era glasul lui așa cum și-l știa, dar în care, venind parcă de undeva din adânc, se amesteca acum un piuit dureros, nu neputință de reprimat, ce le lăsa vorbelor doar în prima clipă limpezimea, penru ca apoi să le spulbere rezonanța, în așa fel încât nici nu mai știai dacă ai auzit bine sau nu.
Traducerea de Mircea Ivănescu, 1996
Gângania gigantică e imaginea imediată din „Metamorfoza”, dar nuvela spune (și) povestea unui om care se transformă într-un nimeni în ochii celor din jur. Asupra lui Gregor Samsa se transferă lipsa de empatie a familiei, violența cu care în tratează tatăl, și neglijența crescândă din partea mamei și a surorii, Grete. Mama încearcă la început să-l înțeleagă, și vrea să-i păstreze camera cum era pe vremea când era om, semn al speranței. Dar se prăbușește la apariția fizică a lui Gregor. Grete, care la început îi duce mâncare și îi curăță camera, ajunge să-l respingă lucid – Gregor nu mai e om și toate mobilele trebuie scoase din camera lui pentru a se putea cățăra pe pereți. Când familia are de plătit bani pentru viața de zi cu zi, Gregor își pierde orice valoare și devine un ceva rușinos, care trebuie ascuns de ochii tuturor.
Care e semnificația nuvelei și ce înseamnă în general textele lui Kafka, fie ele ultra-scurte, precum micile schițe din „Contemplare”, primul volum publicat de Kafka, în 1912, sau romanele rămase neterminate și publicate împotriva dorinței autorului, printre care și „Castelul”, în 1926? Răspunsul simplu e că fiecare înțelege ce vrea, prin prisma experienței personale și literare. Încâlceală birocratică, tăcere divină, individul prins în plasa de păianjen a societății și familiei. Kafka i-a scris lui Felice Bauer, pe care mai târziu urma s-o ceară în căsătorie, într-o scrisoare din 24 noiembrie 1912 că lucrează la o povestire „de o scârbă fără margini”. Și poate asta e răspunsul complicat. Să înțeleg ce scârbos ar fi să-l văd pe fratele meu transformat într-o gânganie și în același timp să-mi păstrez sentimentele de soră. Poate nici măcar nu ar fi vorba de fratele meu, ci despre mine și despre ipocrizia de care aș da dovadă să zic da, el rămâne fratele meu.
o dare de seamă pentru o academie (1917)
„O dare de seamă pentru o Academie” și „Un medic de țară” au fost publicate în volumul „Un medic de țară” în 1919, dar multe dintre povestiri fuseseră înainte publicate în reviste literare. Spre deosebire de volumul precedent, „Contemplare”, acest al doilea volum e mai axat pe „ce se întâmplă” și e unde își găsește kafkianul adevărata expresie. Povestirile sunt tulburi, uneori absurde, uneori de o claritate cutremurătoare. „Grija unui tată de familie” e ca nu cumva un spiriduș de casă, Odratek, să-i supraviețuiască. În „Unsprezece fii” un alt tată le face portretul celor 11 fii ai lui și fiecare are ceva ascuns și stricat care-l face să decadă în ochii tatălui. Dar în cele două povestiri pe care eu le-am ales nu e vorba despre tați. Prima e chiar amuzantă dacă n-ar fi sfâșietoare și a doua e printre singurele povestiri despre care încă mă mai întreb ce a vrut să spună autorul.
Calmul pe care l-am deprins acolo, în cercul acelor oameni, m-a făcut să mă abțin de la orice încercare de a fugi. Privind cu ochii de azi, realizez că intuiam foarte bine faptul că, pentru a continua să trăiesc, trebuie să găsesc o ieșire, însă îmi dădeam seama că ea nu putea fi dobândită prin fugă.
Traducerea de Mircea Ivănescu, 1996
„O dare de seamă pentru o Academie” e construită sub forma unui discurs ținut de o maimuță „umanizată” în fața unei academii de științe. Peter Roșu – așa se numește fostul cimpanzeu – povestește cum a fost capturat în Africa, ținut într-o cușcă, și cum, în loc să încerce să evadeze, a învățat să imite comportamentul oamenilor până când a fost acceptat ca unul dintre ei. Pentru Peter, asta e „ieșirea” pe care nu încetează s-o caute. Kafka oferă un text de o logică impecabilă împachetată într-o alegorie pe cât de ridicolă, pe atât de tragică.
Contradicția din „Darea de seamă” e ideea că libertatea devine imposibilă odată ce ai acceptat regulile celor care te-au capturat. Lui Peter îi e clar că nu avea cum să aleagă libertatea, așa că a ales complet opusul – renunțarea la sine. El nu devine om, ci o versiune funcțională a ceea ce oamenii acceptă drept „civilizat”. Zâmbim. Aproape că ni se pare simpatic. Coșmarul civilizației e la costum și ține un discurs clar prin care face o simplă „relatare”.
un medic de țară (1918)
„Un medic de țară” e povestea spusă la persoana întâi de un medic „așteptat de un om grav bolnav într-un sat situat la o depărtare de zece mile”. Calul doctorului murise, dar salvarea vine în mod miraculous de la un argat care cere un preț pe care medicul e forțat să-l plătească. Lucrurile o iau razna: calul îl duce pe doctor la destinație „ca și cum curtea bolnavului s-ar afla chiar lângă poarta mea”, intențiile părinților pacientului nu sunt clare, iar medicul se trezește prins într-un ritual fără sens, în care nu mai poate distinge dacă el e salvatorul sau victima.
Gol, expus fără apărare gerurilor acestei epoci nefericite, cu trăsura pământească și cu cai nepământeni rătăcesc, om bătrân, de colo până colo. Blana atârnă după mine din trăsură, dar nu pot să mai ajung până la ea, și nimeni din adunătura asta de pacienți ai mei, care se agită și ei peste tot, nu mișcă niciun deget.
Traducerea de Mircea Ivănescu, 1996
Atmosfera din povestire e perfect de vis – iarnă adâncă într-un sat uitat de vreme, zăpadă, miez de noapte. Și ce se întâmplă e tot rupt din vis, dar un vis care te ia pe sus și ale cărui reguli nu le înțelegi. Imaginile sunt statice și doar imaginația cititoarei poate pune cap la cap firul narativ deloc logic. Doctorul e obligat să-și facă meseria, dar nu ca o îndatorire profesională, ci ca un ritual imposibil de înțeles care cere sacrificiu de sânge. Poate asta e cea mai puțin realistă povestire a lui Kafka, dacă termenul i se poate aplica, și tocmai de-asta și cea mai de coșmar.
„Asta e partea groaznică din viață – lucrul zguduitor pe care-l reprezintă arta.” Astfel s-a exprimat Kafka într-o conversație cu Gustav Janouch pe tema nuvelei „Metamorfoza”. Mie mi se pare clar că ce scrie el nu scrie de amuzament. Operele lui dezvăluie coșmarul ascuns în viața de zi cu zi – eu le citesc ca să-mi zguduie temeliile unei lumi devenite prea călduță și confortabilă.
your thoughts?