Involuntar, cred, m-am decis să citesc romanele (textele?) lui Gheorghi Gospodinov în ordinea inversă a publicării. Acum că am citit „Fizica tristeții” (2011) după „Refugiul timpului” (2020), încep să cred că, dacă ar ști, autorului i-ar plăcea ideea. Realizez însă acum că micul meu proiect e sortit eșecului pentru că la un moment dat, n-o să am de ales decât să-i citesc romanele pe măsură ce apar și sunt traduse și la noi. Dar nu-i nimic. Am cumva senzația că Gaustin ar zice că nu merită să te apuci de un proiect decât dacă e sortit eșecului. Cine e Gaustin, ziceți? Nu știu, și nici naratorului din textele lui Gospodinov nu știe. Nu știe daca el l-a inventat pe Gaustin sau invers, unde și mai ales când se află Gaustin și nici măcar cât de palpabil e ca persoană. Și dacă nici Gaustin nu e palpabil ca persoană, cu greu pot zice că „Fizica tristeții” e palpabil ca roman. Dar tocmai de-asta e și foarte fantastică și foarte citibilă cartea.

singura poveste din „fizica tristeții”

Problema (farmecul?) romanului e că nu are un fir narativ continuu. Nu are, cum s-ar zice, o poveste cu cap și coadă. Dar are două pretexte. Primul pretext e naratorul hiper-empatic care are capacitatea de a se transpune în pielea oricui, a-i cotrobăi prin memorie și a retrăi momente din trecut cu precizie tactilă, vizuală și olfactivă.

Adesea se întâmpla în afara voinței mele. Ca și cum acolo unde celălalt simțea durere, în acea tăietură, rană, punct al inflamației, se deschidea un culoar care mă absorbea înăuntru. În poveștile oamenilor, mai ales ale celor apropiați, exista întotdeauna un loc ascuns, o fisură de o clipă, un punct slab, o tristețe inexplicabilă, năzuință după ceva pierdut sau pentru ceva niciodată întâmplat, care te trage înăuntru, în galeriile întunecate ale lucrurilor trecute sub tăcere.

Al doilea pretext e Minotaurul din mitologia greacă. Naratorul îl vede pe Minotaur ca un copil inocent, părăsit de părinți și uitat de lume într-o pivniță întunecată. Nu un monstru, ci doar un copil trist. Tezeu, un erou cu conștiință, îl ucide pe Minotaur în labirintul lui, deși se recunoaște oglindit în el. Confruntarea, în interpretarea naratorului, nu mai e între erou și bestie, ci între două identități complementare. În continuarea mitului, firul Ariadnei, al cărei fir îl ajută pe Tezeu să iasă din labirint, e re-citit ca o cale de a uni cele două identități.

Nicăieri, în toată antichitatea consemnată, nu se păstrează vocea Minotaurului. El nu vorbește, vorbesc alții pentru el. E ușor să-ți fie milă de Icar, e ușor să fii de partea lui Tezeu sau a Ariadnei mințite, chiar și de partea bătrânului Minos… Nimănui nu i-e milă de Minotaur.

O dată ce treci de primele două capitole, devine clar că romanul pe care îl credeai roman, e de fapt o colecție de fragmente aranjate mai mult sau mai puțin haotic și ce ai tu de făcut, ca cititoare, e să intri în labirintul ăsta de povești și să ieși cumva teafără din el. Dar nu poți decât să rătăcești, relativ ghidată de cele două pretexte. Și deasupra labirintului planează mereu umbra naratorului, care e foarte clar un alter ego al autorului însuși. Naratorul (să-i zicem așa de dragul teoriei literare) își are drumul lui precis. Se întoarce în trecut, la povestea bunicului, și află pe pielea lui cum e să fii abandonat de mamă. Apoi sare la povestea tatălui, care la sfârșit suferă de demență. Și apoi se întoarce în propria copilărie, în anii 70 ai comunismului bulgar. Fiecare amintire duce spre o poveste neterminată, spre un fragment al unui trecut ca un labirint. Și întrebarea revine de fiecare dată: putem să ne păstrăm trecutul fără să ne rătăcim în el?

mai multe povești

Dacă primele două capitole păstrează o oarecare asemuire cu un fir narativ fie el și îmbârligat, următoarele 7 capitole ale cărții se împrăștie în fragmente și fragmențele din amintiri, anecdote istorii personale și naționale. Fiecare poveste pare să urmeze în mod natural precedentei, dar fără o direcție neapărat clară, ca și cum naratorul ar cotrobăi printr-un sertar de amintiri și ar scoate la întâmplare ce îi cade în mână. Firul principal, dacă se poate spune că există unul, se despică și se reconstituie mereu, ținut laolaltă doar de obsesia pentru aceste „bucăți” de trecut, cum le spune naratorul. Un episod despre copilăria naratorului se dizolvă într-o reflecție despre istoria Bulgariei, care, la rândul ei, alunecă într-o scenă despre război, apoi într-o rememorare personală a tatălui sau a bunicului. Nimic nu rămâne pe loc prea mult timp, iar această fragmentare reflectă însăși natura memoriei: discontinuă, selectivă, capricioasă.

Mi-a plăcut în mod special capitolul VI „Cumpărătorul de istorii”, unde naratorul adună, cumpără pe bani chiar, povești pe care alții i le spun – un nuntaș, un taximetrist, o femeie desprinsă de orice context istoric sau geografic. Firul lui Gospodinov alunecă apoi spre povestea Șeherezadei, care spune basme șeicului ca să-și păstreze viața. Dacă a spune povești e prețul pentru viață, sfârșitul poveștii e moartea însăși. Dar Gospodinov e inventiv. Romanul lui nu are sfârșit, cum nici început nu are.

ce înseamnă toate astea?

Întrebarea mea e nu numai cu ce am rămas din două weekenduri de citit „Fizica tristeții” ci și unde a rămas Gaustin? În „Refugiul timpului”, următorul roman al lui Gheorghi Gospodinov, Gaustin are un rol mai pronunțat, și naratorul are șansa să concretizeze și mai mult obsesia lui pentru colecții și pentru trecut: cei doi înființează împreună clinici are trecutului. Dar aici Gaustin lansează câteva idei și dispare, ecou doar al unei gândiri neconvenționale. Și dacă ar fi să numim cartea lui Gospodinov roman, asta ar fi – un roman neconvențional, nemuritor, în care poveștile nu se termină niciodată.