Am fost plăcut surprinsă să aflu că romanul din 1952 al scriitoarei italiene Alba de Céspedes “Caietul interzis” a fost la origine publicat în foileton, în revista La Settimana Incom Illustrata. Nu știu dacă tocmai din 26 noiembrie 1950, până în 27 mai 1951, perioada cât Valeria își scrie jurnalul, dar pe-aproape, oricum. Imaginează-ți să răsfoiești o revistă în perioada Crăciunului și să dai peste primele fraze: „Am greșit când am cumpărat acest caiet foarte tare. Dar acum e prea târziu pentru regrete, răul este făcut. Nu m-am gândit niciodată să țin un jurnal, asta și pentru că jurnalul trebuie să rămână secret, iar eu ar trebui să-l ascund de Michele și de copii.”
Ideea e ironică în mai multe feluri. Valeria își scrie jurnalul intim, ascuns de familie, și dă voce și expresie unor gânduri interzise și pe care pe ea însăși o sperie. Dar uite, oricine le poate citi. Poate revista avea cititoare care se aflau ele însele într-o situație similară și care se regăseau în cuvintele Valeriei, un spațiu deschis-confesional. Poate revista avea cititori care se regăseau în caracterul lui Michele, soțul Valeriei. Au avut aceștia curajul să vorbească despre asta cu soțiile lor? Presupun că n-o să știu niciodată. Ce știu e că romanul Albei de Céspedes merită citit azi cu aceeași foame voyeuristă și cu aceleași strângeri de inimă cu care a fost citit și acum 70 de ani.
caietul interzis, pe scurt
S-a scris deja foarte bine despre subiectul romanului. Valeria Cosatti, mamă, soție și fiică în vârstă de 43 de ani iese la plimbare într-o zi însorită de noiembrie și cedează impulsului de a-și cumpăra un caiet. De ce își cumpără caietul, nici ea nu știe prea bine. Ce știe, e că la simpla idee de a deține un caiet negru al ei o cuprinde de un sentiment aproape inexplicabil de vină și rușine.
L-am ținut [sub palton] tot drumul până acasă. Mă temeam că o să alunece și o să cadă, în timp ce portăreasa îmi povestea nu știu ce despre conducta de gaz. Când am deschis ușa cu cheia, eram roșie ca racul.
Pe parcursul a 6 luni, din noiembrie 1950 și până în mai 1951, Valeria își notează în caiet cele întâmplate peste zi, gânduri și griji, ideile ei despre perioada de înainte și după război. Fără a-și fi propus, caietul devine imediat ceva interzis pentru ea – un spațiu numai al ei, ferit de ochii soțului, ai copiilor, ai mamei. Valeria își vede viața împlinită, în sânul familei, dar în scurt timp umbrele nebăgate în seamă se fac simțite. Realizează repede că soțul ei, Michele, duce o viață paralelă cu a ei, fiica, Mirella, are un comportament pe care Valeria îl consideră inacceptabil, și fiul, Riccardo, e produsul unei lumi depășite care se agață de ultimele speranțe de viață. Pentru Valeria scrisul nu e o escapadă. E modalitatea de a afla adevărul despre sine și despre lumea în care trăiește.
valeria, mama
E foarte captivant felul în care Valeria își scrie jurnalul. Mai că nu-ți vine să lași cartea din mână. Gândurile și cugetările ei la propria viață au ceva care imediat mă atrage și de care mă simt legată sau la care pot să rezonez într-un fel. Valeria își dezvăluie încet-încet personalitatea, și nu întotdeauna e foarte plăcută. Fiecare din fețele ei are alte nuanțe, pentru că Valeria e în același timp, mamă, soție, fiică, bucătăreasă, angajată, prietenă. În familie e devotată, la serviciu își face datoria pentru că familia are nevoie de bani, cu prietenele se compară la statut social, îmbrăcăminte, relația cu soțul. Dar poate că niciuna dintre fețele ei nu arată mai mult adevărul decât fața de mamă.
Poate ea e așa pentru alții, cu totul altfel decât cea pe care noi o cunoaștem. Și întrebându-mă cu îngrijorare dacă una din cele două fețe ale ei era o prefăcătorie, o înșelăciune, am înțeles că nu ea e diferită, ci sunt diferite rolurile pe care în casă și în afara ei e obligată să le joace.
A fi mamă e pentru Valeria atât felul ei de a fi împlinită, cât și un rol pe care îl joacă pentru a îndeplini așteptările sociale. În relația cu Mirella, Valeria se simte exclusă, neputincioasă, incapabilă să-i ofere înțelegerea pe care o arată față de sine. Mirella nu caută neapărat aprobarea mamei ei, e conștientă că lumea s-a schimbat și mama ei nu poate să accepte sau preferă să refuze adevărul. Ironia e că și Valeria are momente de luciditate în scris. Dar luciditatea nu iese la iveală în relația cu Mirella, relație care, poate cu excepția unui singur moment la finalul romanului, rămâne superficială și tensionată.
valeria, fiica
Părinții Valeriei locuiesc în apartamentul propriu, la o oarecare distanță de apartamentul Valeriei, și ea îi vizitează săptămânal. Familia ei fusese aristocrată, dar au pierdut totul înainte de război, mai puțin onoarea numelui. Mama Valeriei îi reamintește din ce familie provine și doar greu înțelege că Valeria trebuie să muncească pentru bani. Ironic e că Valeria vede prăpastia ce se cască între generația ei și cea a părinților ei, dar le pretinde copiilor, mai ales Mirellei, să urmeze exemplul părinților și să se lase îndrumați de aceștia.
Acum însă, uneori nu mai regăsesc în minte atât de limpede, stabil, definit, acel model de viață pe care părinții noștri, cu exemplul lor, ni-l indicau și pe care ni se părea normal să-l urmăm. Mă îndoiesc deci că tot ceea ce avem noi și aveau părinții noștri înaintea noastră – tradiții, familie, legile onoarei – mai are încă valoare în orice situație, în fața banilor.
Mama ei reprezintă pentru Valeria figura tradițională a femeii care și-a dedicat viața familiei, supusă regulilor nescrise ale societății. Sub influența mamei, Valeria se simte mereu vinovată, mereu neîndeajuns de realizată. Ea își are propriile vise de libertate și independență, dar viața ei e doar o treaptă spre o direcție care arată din ce în ce mai clar independența feminină. Înțelege într-un fel că Mirella e deja următoarea treaptă, dar educația tradițională își spune în cele din urmă cuvântul.
Gândindu-mă la rolurile pe care le joacă Valeria în viață, abia dacă am atins suprafața subiectelor pe care le abordează romanul. „Caietul interzis” este mai mult decât povestea unei femei care își scrie gândurile în secret—este un document autentic despre conflictele interioare ale femeii prinse între datorie și dorință, între ceea ce se așteaptă de la ea și ceea ce simte cu adevărat. Însemnările ei aduc în prim plan istoria recentă, relațiile între bărbați și femei, între părinți și copii, întruparea a ceea e înseamnă să fii femeie la mijloc de secol 20. Sunt sigură că fiecare cititoare se va regăsi, și nu numai pe sine, între paginile romanului.
your thoughts?