La aproape un an după ce am citit „Prietena mea genială”, primul volum al Tetralogiei Napolitane de Elena Ferrante m-am hotărât în sfârșit să continui cu al doilea. „Povestea noului nume” continua exact în momentul unde volumul precedent pusese punct. La nunta ei cu Stefano, Lila privește șocată cum pantofii făcuți de mâna ei și dăruiți soțului ei, sunt purtați cu îngâmfare de Marcello Solara, camoristul din Rione. Elena și-o imaginează pe Lila cum răbufnește și pleacă de la propria nuntă, dar Lila nu răbufnește decât mai târziu, și deloc cum și-ar fi imaginat Elena.
Al doilea roman m-a surprins prin schimbarea punctului de focus și prin noile nuanțe de personalitate pe care le arată Lila și Elena. Sigur că cele două prietene rămân în centrul poveștii, și Lila e în continuare forța centrifugă din Rione, dar fundalul se schimbă. În primul volum Elena își concentrase atenția asupra copilăriei și adolescenței petrecute în Rione, asupra importanței educației și asupra fascinației pe care o dezvoltă pentru Lila. În al doilea volum perspectiva se modifică în paralel cu interesele pe care o Elena în curs de maturizare le dobândește.
povestea noului nume al lilei
Din momentul în care Lila realizează că Stefano i-a trădat încrederea oferindu-i lui Marcello pantofii făcuți de ea, orice speranțe pe care ea și le-ar fi făcut se spulberă. Nu că era foarte îndrăgostită de Stefano, dar vedea în el modul de a se proteja de Marcello și de fratele lui, Michele, și de a-și scoate familia din sărăcie. Dar nu cred că își imaginase că ea, Lila însăși, se va destrăma. Lila renunțase la educație, dar nu era pregătită să renunțe la capacitatea de a-și face propriile alegeri. Pentru Lila, noul nume, Carraci, e o povară, un simbol al încercărilor de a o încadra într-un rol care îi contrazice natura.
În timp ce munceam cu pensulele și vopselele, mi-a povestit că începuse să vadă în formula aceea un semn care arăta direcția dus, ca și cum Cerullo căsătorită Carracci ar fi fost un fel de Cerullo merge în Carracci, cade în el, e absorbit de el, se dizolvă în el. Raffaella Cerullo, înfrântă, își pierduse forma și se dizolvase în profilul lui Stefano, devenind o emanație secundară acestuia.
Prin portretul pe care Lila și-l imaginează pentru sine însăși, prima parte a romanului spune povestea noului nume a Lilei: doamna Carracci. Peste o fotografie în format portret de-a Lilei de la nuntă, Lila și Elena lipesc benzi lungi negre și colorate până când tot ce mai rămâne vizibil e un ochi și un pantof – suflul ei de viață și materialul familiei și soțului ei. Doamna Carracci începe deja să preia controlul.
Corpul în imaginea cu Lila mireasă apărea crud ciopârțit. Mare parte din cap dispăruse, la fel burta. Rămânea un ochi, mâna pe care își sprijinea bărbia, pata strălucitoare a gurii, fâșii în diagonal ale bustului, linia picioarelor puse unul peste altul, pantofii.
povestea noului nume al lui nino
Prima parte a romanului e axată pe Lila și cum, din perspectiva Elenei, Lila se conformează în noul înveliș al doamnei Carracci. Lila vine cu idei pentru noul magazin de pantofi marca Cerullo, susținut financiat de frații Solara, și e foarte activă în gestionarea celor două mezelării ale noii sale familii. Dar relația cu Stefano rămâne la nivel superficial și tranzacțional. Lila știe cum să și-l aducă pe Stefano la picioare și pare că a și uitat de foamea de cărți și de educație.
În a doua parte a romanului, scena se mută la pe o insula la plajă, unde Elena și Lila și își petrec vara. Aici, relațiile dintre personaje se complică, iar tensiunile, abia mascate până acum, ies la suprafață. Aici reapare Nino Sarratore, care prin prezența lui răstoarnă echilibrul deja precar dintre cele două prietene. Pentru Elena, Nino rămâne idealul intelectual pe care îl admiră și de care deja era îndrăgostită. Pentru Lila, Nino devine o ocazie de a-și manifesta rebeliunea împotriva rigidității căsniciei ei, dar și o scânteie care reaprinde pasiunea pentru ideile și conversațiile care o fascinau altădată.
Nino nu avusese un rol prea important în romanul precedent. Familia lui please din Rione ca să evite scandalul iscat de infidelitatea tatălui, Donato, care avusese o relație cu o văduvă din cartier. Dar, ironic vorbind, Nino crește într-un rol de care nu poate scăpa. Felul în care se comportă în al „Povestea noului nume” oglindește tema identității moștenite – Nino are un nume nou, dar tarele moștenite își arată colții. Ironic e că Lila îi recunoaște foarte clar caracterul și o avertizează pe Elena, dar Elena rămâne oarbă la ceea ce devine evident pe parcusul poveștii.
Nino n-avea nici măcar o trăsătură care să-l apropie de Sarratore: nici statura, nici chipul, nici comportamentul, nici vocea sau privirea. Era un fruct neobișnuit, foarte dulce. Cât era de fascinant cu părul acela lung și ciufulit. Cât era de străin oricărei alte forme masculine.
povestea noului nume al Elenei
Și inevitabilul se întâmplă. Din perspectiva Elenei, Lila „i-l fură” pe Nino, iar Elena însăși începe să se vadă ca un unghi necesar într-un triunghi de relații complicate, unde nu are niciodată locul pe care și l-ar dori. Lila, însă, nu găsește în Nino o eliberare din căsnicia ei nefericită. Relația lor, intensă și distructivă, nu îi oferă nici stabilitate, nici liniște. În același timp, Stefano, furios și rănit, încearcă să-și reafirme controlul asupra Lilei, ceea ce duce la momente de tensiune și violență.
Pentru Elena, acest episod devine un catalizator. Vede în Lila o forță care acaparează tot ceea ce Elena își dorește – fie că este vorba de atenția lui Nino sau de o formă de libertate pe care o consideră imposibilă pentru ea însăși. Elena se dedică total studiilor. Își canalizează energia pentru a scrie și a construi un drum care să o scoată definitiv din umbra prietenei sale.
Eu mă trăiam în ei, discret. Îi iubeam pe amândoi și de aceea nu reușeam să mă iubesc pe mine însămi, să mă simt, să mă afirm cu o nevoie a mea de viață care să aibă aceeași forță oarbă și surdă ca a lor. Așa mi se părea.
Dar nici în cazul Elenei lucrurile nu sunt simple. Elena e umbra din spatele propriei povești și chiar și încercarea de a reda întâmplările prin care a trecut Lila și prin care au trecut ele amândouă sunt umbrite de o stimă de sine a Elenei care scade din ce în ce. Ea nu crede în sine însăși și, prin urmare, nu înțelege că Lila ar putea crede în ea. Elena se dedică factorilor externi care i-ar putea oferi o oglindă în care să fie mulțumită de ce vede. În plus, mai e și frica ei constantă de a nu deveni precum mama sa, un alt factor care duce la dorința de a-și crea un “nume” nou. Un nume care să simbolizeze succesul, independența și respectabilitatea pe care le caută prin educație și scris. Pentru Elena, „numele” ei de scriitoare devine o proiecție a aspirațiilor intelectuale și sociale, dar rămâne fragil, amenințat de relațiile și influențele din jur, inclusiv de Nino și mai ales de Lila.
Nu prea i-am dat atenție titlului la început, eram prea entuziasmată să continui povestea după ce mai că o abandonasem aproape un an. Dar când mi-am dat seama despre ce nume nou e vorba, și când am făcut legătura cu tot contextul romanului, mi-a stat respirația în gât. Când găsesc tot felul de interpretări, care mai de care mai sărite, mă gândesc întotdeauna dacă asta o fi „ce a vrut să spună autorul”. Sau autoarea, că tot vorbim de Elena Ferrante. De cele mai multe ori nu știu. Dar în cazul lui Ferrante știu, pentru că însăși anonimitatea autoarei îmi dă mie, cititoarei, puterea de a crede în interpretări care mai de care de sărite.
your thoughts?