Anul trecut, când am petrecut o lună în casa copilăriei mele, m-am hotărât în sfârșit să-mi aranjez bibliotecile, să văd ce merită ținut, ce merită dat, ce trebuie ars. Bunică-mea, fostă profesoară de română, avea două biblioteci mari și late, plus încă una de la mine construită în timpul liceului și al facultății. După jumătate de oră mâinile îmi erau uscate și înnegrite de la pagini de mult nerăsfoite. Pentru că desigur nu am rămas concentrată pe lucru. Am citit la întâmplare din volume pe care de mult nu le mai ținusem în mână – autobiografia lui Blaga, povestiri de Gogol, un volum jerpelit de Caragiale. Le luam după cum le găseam în raft și citeam 2-3 pagini până să mă decid în ce grămadă să le sortez – ținut, dat, ars.
Mă țineam de treabă de vreo 2 zile deja când am dat peste ea. “Jane Eyre” de Charlotte Brontë, cartea cu copertă verzuie din adâncurile aproape uitate ale copilăriei târzii. Cotorul era ros de tot și nu mi-am dat seama imediat despre ce carte e vorba. Dar când am luat-o în mână am înghețat. Nu-mi venea să cred ochilor că mai există cartea, că uitasem de ea, că abia mai știam cine e Jane Eyre. Nu știu care realizare m-a șocat mai tare. Știam doar că recuperasem ceva ce nici nu știam că pierdusem. În toamna anului trecut am citit cartea în original pentru prima dată.
Jane Eyre, atunci și acum
Am imaginea asta foarte vie, cum mă leagăn într-un balansoar de lemn cu tapițerie roșie și citesc “Jane Eyre” cu genunchii la piept. Țin minte perfect că era o scenă de la Lowood, unde fetele au un trai mizerabil, suferă de foame și de frig. Și atât. Multe detalli le-am redescoperit abia la relectură. Romanul urmărește viața lui Jane de la copilărie la maturitate, cu accent puternic pe spiritul îndârjit al protagonistei, dorința de a fi liberă și dezlegată de regulile societății și ale creștinătății. După o copilărie marcată de abuzuri și nedreptăți, Jane își găsește un loc de guvernantă la Thornfield Hall, unde îl întâlnește pe deloc chipeșul și foarte grosolanul domn Rochester. Cei doi trăiesc probabil cea mai pasională și nonconformistă poveste de dragoste din literatură, iar la sfârșit Jane găsește, într-un fel, ceea ce a căutat toată viața.
Crezi că eu nu am simțire și că pot trăi fără să mă iubească cineva cât de puțin, fără ca cineva să fie bun cu mine? Nu, nu pot trăi astfel și dumneata n-ai milă. Îmi voi aminti întotdeauna asprimea și violența cu care m-ai îmbrâncit înapoi în odaia roșie, cum m-ai încuiat acolo, ca să pier, deși mă zbăteam ca-n ceasul morții.
Când am zis mai sus “și atât” desigur că nu e chiar doar atât. O dată ce am pus mâna pe volumul prăfuit din bibliotecă mi-am dat sema că rămăsese cu mine reziduul senzației de a fi cunoscut protagonista. Abia mai știam că o cheamă Jane, dar știam despre ea că e rea, de needucat și de neînduplecat. La relectură mi-am dat seama că interpretarea mea de acum 25 de ani nu era greșită tare. Șocul ce mi-a rămas în minte se datorează momentului în care Jane face față modului nedrept în care mătușa ei, doamna Reed, o tratează. Mai târziu, la Lowood, Jane o pierde pe prietena ei Helen și apoi singura posibilitate la muncă plătită e să fie guvernantă, închisă într-o casă la țară departe de societate. Dar dorința de a fi iubită și respectată pentru esența ființei ei rămâne definitorie pentru Jane. Ea nu pleacă capul la nedreptate, face alegerea dificilă și corectă și își urmează principiile. De needucat și de neînduplecat, da, pentru că Jane nu are de datorat explicații decât lui Jane.
cartea din anii 50
Cartea pe care am redescoperit-o anul trecut în bibliotecă era un volum citit și răscitit, cu coperțile verzui jerpelite și cotorul ilizibil. Tare încântată am rămas când am dat și peste ilustrații, pe care nu le mai țineam minte deloc. Desenele lui Paul Hogarth sunt minimalistice, în tonuri joase de gri, dar se potrivesc straniu de frumos cu atmosfera austeră a poveștii. Și mai încântată am rămas când pe prima pagină am dat peste o autogramă a bunicii mele de pe vremea de când era studentă. Apare doar numele ei, lângă prescurtarea “stud”. Sigur că asemenea detalii nu aș fi putut observa acum 25 de ani. Cărțile cu ilustrații erau la ordinea zilei, și alte cărți decât ce avea bunică-mea în bibliotecă sau ce mai împrumutam de ici-colo oricum nu citeam. Lucrurile astea au devenit remarcabile doar acum, când nu mai sunt la ordinea zilei.
Volumul e o ediție din 1955 de la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, , în traducerea lui Paul B. Marian și D. Mazilu și în designul demodat pe care azi doar în anticariate îl mai întâlnesc. Cred că pe vremea aia se publicau cărțile în colecții, mai degrabă. În biblioteca veche mai am volume mici din bpt, cărămizi paperback din Romanul secolului XX și cărțile cu coperți minimaliste din Clasicii literaturii universale. Un amestec de stiluri și epoci, fiecare volum cu povestea uitată a cum a ajuns acolo.
scene preferate
Înainte să redescopăr carte abia mai ținusem minte cine e Jane Eyre, dar odată ce am început să răsfoiesc paginile, mi-au revenit în minte scene preferate de acum 25 de ani. Lucrurile nu se schimbă tare mult, că și azi, după relectura de maturitate, tot la scenele alea am rămas, mai mult sau mai puțin.
La Lowood, școala de orfani unde mătușa Reed o trimite pe Jane, copila o cunoaște pe Helen Burns, care îi arată lui Jane calea creștinească a iertării. Nu că tare s-ar lipi filozofia de viață a lui Helen de Jane, dar sădește în ea primele semințe ale unui caracter liniștit. Helen apare abia în câteva scene la început, dar pline de forță. Helen moare, bolnavă, la Lowood, și Jane rămâne cu ea până la sfârșit.
Mormântul ei e în cimitirul din Brocklebridge. Vreme de cincisprezece ani n-a fost decât o moviliță acoperită cu iarbă; dar acum o placă de marmură cenușie arată locul unde se odihnește; pe placă se poate citi numele ei și acest singur cuvânt: Resurgam.
O altă scenă preferată e, probabil deloc surprinzător, momentul în care Jane se întâlnește prima dată cu domnul Rochester. E amurg și Jane e pe drum spre sat, când îi apare în cale un călăreț care are un accident și cade. Jane îl ajută pe călărețul ursuz să se urce din nou pe cal, fără să știe că e chiar domnul Rochester. Scena are o alură de basm și fantastic, care dă tonul relației dintre cei doi.
Zgomotul îl făcea un cal ce se apropia. Cotiturile drumeagului mi-l ascundeau încă, dar îl auzeam venind. Eram tânără pe-atunci și mintea îmi era plină de tot felul de plăsmuiri luminoase sau întunecate. Totuși, când ele răsăreau din tainițele minții, aveau mai multă tărie și voiciune pentru cea care eram acum, decât avuseseră pentru copilul de odinioară.
O dată ce am dezgropat-o pe Jane, n-am mai putut-o îngropa. Până la sfârșitul lunii îmi făcusem un teanc de cărți pe care niciuna n-am mai putut-o îngropa. La întoarcere, am găsit un atelier specializat în München și azi, mai bine de un an mai târziu, am găsit puterea de a reciti volumul cu care am petrecut ore, zile, săptămâni din viață. Desigur că senzația la recitire a fost abia o umbră a ceea ce îmi mai aduc aminte. Am reinterpretat-o pe Jane în contextul literaturii britanice de secol 19 și pe Charlotte Brontë ca una din careul de autoare aproape zeificate de Virginia Woolf. În plus, îmi dau seama că pe măsură ce înaintez în poveste, amintirile pălesc și volumul, azi frumos legat în copertă vernil, devine parte din literatura pe care o citesc. Devine parte din prezent.
your thoughts?