“Vreau ca 2024 să fie un an al reînnoirii, schimbării și examinării de vechi obiceiuri care ar putea sau nu să-mi mai fie de folosință. Și ce cale mai bună să fac asta decât să mă uit la ce mi s-a adunat pe raftul cu cărți de citit?” Scriam acum 6 luni, pe când îmi planificam ce să citesc anul ăsta. Am renunțat la 6 din fiecare cele 12 cărți planificate în română, germană și engleză, dar am adăugat spontan alte 4-5. Mi-am dat seama că nu trebuie citit imediat tot ce am pe listă, și că unele cărți așteaptă oricât momentul potrivit, în timp ce la altele (pe care nu le mai amintesc) e mai bine să renunț de tot.
Cum mă și așteptam la începutul lui 2024, Virginia Woolf și Katherine Mansfield mi-au acaparat deja câteva luni bune, dar Elena Ferrante a devenit pentru mine obsesia anului. Nu pot să cred că am evitat-o atâta vreme! Pe Cărtărescu l-am citit, dar nu ce îmi planificasem, desigur. “Theodoros” îmi dă încă emoții. A fost drăguț să fac cunoștință cu Mihail Sebastian, iar Simone de Beauvoir a fost mai lizibilă decât mă așteptam.
ce am citit
Am început anul minunat cu “Cenaclul de Luni”, care m-a împins mai departe spre “Nostalgia” și “Melancolia”. Volumul lui Cosmin Ciotloș e o introducere perfectă în poezia și viața poeților optzeciști, dar eu desigur că eram axată pe Cărtărescu. În carte e tratat mai degrabă “Levantul” și sursele sale, dar eu am găsit scuza perfectă să recitesc cele două volume de proză scurtă. Fiecare își are plusul și minusurile sale, dar citite în paralel, “Melancolia” are mai multă savoare.
Pe Mihail Sebastian l-am citit în iarnă și nici să fi planificat nu aș fi reușit să găsesc un anotimp mai potrivit. “Orașul cu salcâmi” a fost un pic prea de modă veche pentru mine, dar “Accidentul” m-a convins. Scrisul lui Sebastian curge și te atrage în atmosfera secolului 20. Un excelent comfort read, care te leagănă și nu cere prea multă capacitate intelectuală.
Același lucru nu se poate spune despre Simone de Beauvoir, care a fost surpriza anului până acum. Eram pregătită să dau în “Toți oamenii sunt muritori” peste o scriere care să mă țină la distanță prin filozofia ei, dar dimpotrivă. Romanul e foarte lizibil, chiar entertaining (dacă nu mă gândesc la scenele cu ciuma și foametea din secolul 15). Plus, îl consider un răspuns mai ancorat la realitate la “Siddhartha” lui Hermann Hesse.
Elena Ferrante m-a fermecat, inevitabil. Prin martie-aprilie, când am citit 3 dintre romanele ei ca pe bandă rulantă, am povestit absolut oricui care avea politețea să mă asculte despre cât de minunat e scrisul lui Ferrante și cât de relatable personajele ei feminie. Mă rog, cu măsură. Personajele ei nu sunt icoane pe pereți, dimpotrivă. Lenu și Lila din “Prietena mea genială” sunt aproape dependente una de cealaltă. Delia din “Iubire amară” are o obsesie bolnăvicioasă pentru trecutul mamei ei. Dar Olga din “Zilele abandonului” e altă poveste. Romanul e greu de citit, dar e mai degrabă regăsire decât abandon, mi s-a părut.
ce n-am citit și nu voi citi în 2024
Mi-era clar la începutul anului că nu o să reușesc să citesc toate cele 12 cărți, dar nu credeam că le voi reduce doar la 6. Am tăiat de tot literatura japoneză pentru restul anului, SF-ul și “Theodoros”. Mi-am dat sema că fiecare își merită timpul propriu alocat și concentrarea mea momentană pe Woolf și literatura engleză nu lasă suficient spațiu. Less is more, I guess.
ce mi-am mai luat
Ca în fiecare an, mi-am propus și anul ăsta să reduc cât mai mult posibil cărțile noi cumpărate. Am reușit (până acum) să reduc la 2 cărți fizice și 2 ebooks.
Elena Ferrante e obsesia anului pentru mine. Mi-am luat “Prietena mea genială” și “Zilele abandonului” în format ebook pentru că nu aș fi avut deloc răbdare cine știe câte zile până să ajungă comanda fizică. “Frantumaglia”, volum de scrisori și eseuri, mi-am luat-o din Universității din Cluj. Romanele ei sunt un drog de care m-am “eliberat” pe moment, că sunt în dispoziția Virginia Woolf din nou, dar probabil revin în toamnă.
“Călătorie într-o fotografie” am luat-o după ce am ascultat un episod din podcastul Timpul prezent. Conceptul cărții m-a fermecat și imediat am făcut comanda pe siteul editurii Nemira. Volumul e o serie de interviuri ale jurnalistei Dia Radu cu personalități ale vieții culturale, pe marginea unor fotografii vechi, care au o semnificație aparte pentru intervievați. Încă nu mi-am făcut curaj să citesc cartea, o păstrez pentru o dispoziție specială.
E jumătatea anului deja și mă întreb, mi-am atins sau sunt pe cale să-mi ating scopul ce mi l-am definit când mi-am ales cărțile astea? Cel mai mult mă bucur că am citit “Toți oamenii sunt muritori”, pentru că a făcut pereche superbă cu “Siddhartha” și că am decis să iau calea șansei și să mă dedic Elenei Ferrante mai bine de o lună. Nu e ultima mișcare a pensulei pe pânza lui 2024, dar e combinație bună de culori.
your thoughts?