În ultimii 20 de ani am citit “Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu de vreo 4 ori, să zic. Prima dată a fost prin 2003, când am ajuns la Cărtărescu la recomandarea unei prietene, care îmi împrumutase volumul ei. Îl văd și acum, copertă mov și cu titlul și numele autorului în fontul New Courier. A doua oară cred că a fost după câțiva ani, dar nu mai știu ce ediție. A treia oară a fost în 2017, la puțin timp după ce Humanitas a publicat ediția a X-a, aniversară. Și a patra oară e acum, în 2024, după un master în literatură, experiență de viață de 20 ani, și “Melancolia”.
Mai știu că din prima lectură cu “Arhitectul” am rămas, și din a doua cu “Ruletistul”. Sunt povestirile outro și intro, respectiv, și probabil cele cu cel mai mult “miez” narativ. Deci nu-i de mirare. Din 2017 mai țin minte că “Mendebilul” m-a afectat cel mai mult, mai ales “teoriile” Mendebilului, care parcă vin dintr-o înțelepciune copilărească, dincolo de cruzimea și griul cu care copiii din blocul de pe Ștefan cel Mare sunt obișnuiți. Dar azi stau lucrurile total altfel, pentru că nu mai pot citi “Nostalgia” în aceeași stare de inocentă venerație. Poate că mă afectează și lectura volumului “Melancolia”, mai adevărat, mai plin de substanță decât “Nostalgia”, și de o maturitate emoțională covârșitoare.
mendebilul, gemenii, rem
Cele trei povestiri sunt trei vârste și trei identități prin care trece un narator care sare cu ușurință dintr-o stare în alta. Pentru toate trei “ce se întâmplă” trece în planul al doilea și în planul întâi trec sentimentele pe care naratorii le au în legătură cu un trecut pe care încă încearcă să-l descifreze și mai ales cadrul din care naratorii își spun povestea. Interesant (și probabil de așteptat) e că nu mi-am adus deloc aminte de cadrul în care se așează fiecare povestire, și doar câteva elemente mi-au rămas în amintire.
În “Mendebilul” adultul Mircea, “scriitor de ocazie”, cum se definește singur, își aduce aminte de o vară din copilăria timpurie, când în bloc cu el s-a mutat un băiețel bizar și mama lui. Băiatul, poreclit Mendebilul, are darul de a spune povești, dar lucrurile se schimbă când un vânzător ambulat își aduce marfa la scara blocului unde se joacă copiii.
“Gemenii” e probabil cea mai bizară povestire, și nu-ți dai seama care e cadrul, care e povestirea și nici cine e naratorul, sau poate naratoarea. Andrei se îndrăgostește de Gina, colega lui de clasă din liceu, dar ea nu pare a fi serioasă în a-i răspunde la sentimente. Doar când cei doi trec printr-o experiență care trece de orice granițe fizice și emoționale se pot cu adevărat înțelege unul pe altul.
În “Rem” Cărtărescu ridică miza structurală, pentru că avem trei naratori cât se poate de diferiți, iar fiecare pare a avea un alt scop în actul de a povesti. Nana îi povestește iubitului ei Vali, despre o vară din copilărie când s-a sărutat prima dată cu cineva. Dar povestea depășește această promisiune simplă și adună în ea trecutul bizar al unei familii care caută “Intrarea”, viitorul literalamente pe hârtie al Nanei și mai ales șansa unei vieți ratate.
după 20 de ani
Cărtărescu spune (nu mai știu unde, dar sigur spune) că el face diferența între citit și lectură. N-am privit niciodată lucrurile așa dar, dacă chiar mă gândesc, ideea are substanță. Cititul are o nuanță puțin frivolă, de pierdut timpul când ai de lucru la straturile din grădină, de exemplu, că tot e sezonul, sau de distracție cu substrat de evadare. Dar lectura parcă implică o oarecare intenție, o căutare, o așteptare ca dintr-un capăt de propoziție să se ivească un sens pe care la un simplu citit l-ai trece cu vederea. Sau poate, lectura e un fenomen emergent, care, ca viața într-o adunătură de celule, apare fără să te aștepți.
Cert e că am rămas cu gura căscată când am observat la, de data asta, lectura, “Nostalgiei”, câte detalii îmi scăpaseră dățile trecute. Se poate desigur să fi și uitat, dar chiar nu îmi amintesc să fi observat vreodată că toate povestirile sunt spuse de un narator care încearcă să găsească ceva în actul de a povesti. Cărtărescu avea 30 și ceva de ani când a scris cartea, probabil mai puțin decât am eu acum, dar povestirile lui dau impresia că naratorii caută ceva pierdut în propriul trecut. Adultul Mircea din “Mendebilul” se ascunde de propriile amintiri. Andrei, în “Gemenii”, își caută sinele în scrierea ce va deveni testament. Nana din “Rem” își dăruiește o amintire ca o perlă unui neisprăvit. Toate povestirile sunt spuse dintr-un unghi în care naratorii caută ordinea într-un trecut haotic. Sau să fie asta impresia unei cititoare care repetă lucruri vechi în speranța de a găsi ceva nou?
“nostalgia” sau “melancolia”?
E clar că “Melancolia”, publicată la 30 de ani după “Nostalgia”, e și ea o reîntoarcere atât literară, cât și emoțională. Structura e repetată, vârstele naratorilor sunt repetate, scene sunt repetate, dar totul într-un mod bizar, reinterpetat, de parcă “Melancolia” ar fi visul din care “Nostalgia” se hrănește. “Nostalgia” e mult mai curată stilistic, se simte că autorul era mai interesat de construcție decât de sentimente. “Melancolia” e însă mai autentică emoțional. Cărtărescu a spus că “Vulpile” din “Melancolia” e povestirea care îi e cel mai aproape și care îl definește. Nimic similar nu se regăsește în “Nostalgia”.
Cele două volume sunt lipite de trecerea timpului, nu le mai pot citi independent și nu le mai pot vedea independent. Dacă vorbim despre postmodernism târziu și giumbușlucuri literare “Nostalgia” o ia înainte, dar dacă vorbim de pura plăcere a lecturii, “Melancolia” depășește “Nostalgia” . Dorința de a recupera un trecut pierdut din “Nostalgia” e înduioșătoare, dar într-un fel copilăresc, parcă, în comparația cu starea sumbră și senzația apăsătoare de pierdere pe care lectura “Melancoliei” o lasă în urmă.
Deci, rezistă “Nostalgia” la o recitire după 20 de ani? Nu știu cât de bine am reușit să-mi răspund la întrebare. E fain așa să citești o carte pe care ai venerat-o în vremuri mai simple, dar poate fi și devastator. De data asta am avut noroc. Am dat peste un piedestal literar căruia abia dacă îi mai vedeam vârful și cu ocazia asta am adus culmea un pic mai aproape de pământ. M-am uitat mai îndeaproape la crezul aproape fanatic pe care le aveam în legătură cu cartea. Dar piedestalul tot piedestal a rămas. Volumul mov tot mov va rămâne și după 50 de ani.
your thoughts?