Am citit până acum 3 romane de-ale Elenei Ferrante. Nici “Iubire amară”, nici “Prietena mea genială” și, acum, nici “Zilele abandonului” nu sunt romane care debordează de optimism și energie pozitivă. Ferrante scrie despre relații de cuplu abuzive, despre balanța de putere care înclină în defavoarea femeii și despre presunile mentale exercitate în societate și familie asupra minții femeii. Și totuși parcă în “Zilele abandonului”, al doilea roman al lui Ferrante, publicat în 2002, la zece ani distanță de primul, disperarea devine atât de neagră încât, metaforic vorbind, se luminează de ziuă.
Romanul nu a fost deloc ușor de citit, mai ales că am ajuns la el după “Prietena mea genială”, unde Ferrante abordează probleme similare într-un fel mai ușor de digerat. “Zilele abandonului” e studiul decăderii minții unei femei pe care soțul o părăsește pentru fiica aproape adolescentă a unei foste colege a soțului. “Într-o zi de aprilie, imediat după prânz, soțul meu m-a anunțat că vrea să mă părăsească” Așa începe romanul, simplu, orwellian, ca o lovitură care destabilizează o lume. Olga se prăbușește fizic și mental când Mario o părăsește. Surpriza (mai ales în literatura lui Ferrante) însă e că își revine. “Am avut o reacție exagerată care a perforat suprafața lucrurilor” descrie Olga la sfârșitul romanului încercarea prin care a trecut.
Olga scrie la rece despre disperarea neagră prin care trece când Mario o lasă singură cu doi copii, și asta îi oferă capacitatea de a-și analiza și remodela emoțiile. Strict vorbind, povestea ei e deja la sfârșit când noi începem să citim romanul. Poate tocmai de-asta se poate dibui o structură vizibilă în stările prin care trece Olga. Nu pot spune că romanul are “happy-end”. Ferrante nu e genul. Dar are o oarecare tentă de optimism. Cum să ieși din abisul negru al disperării? În 4 pași, din care primul e să cazi în abis întâi.
pasul 1 – cazi în abis fără să știi
M-am gândit că, așa cum eu, în mod calculat, îi arătam toate virtuțile mele de femeie îndrăgostită și, de aceea, gata să-l sprijine în criza accea a lui tulbure, la fel el, în mod calculat, încerca să mă dezguste, astfel încât să mă determine să-i spun: cară-te, mă scârbești, nu te mai suport.
Romanul e greu de citit din două motive. În primul rând, Olga e complet dependentă de Mario, dar își dă seama de asta abia când rămâne singură. Disperarea o împinge la acțiuni din ce în ce mai degradante. Întâi îi iartă “senzația de vid”, cum a mai făcut-o, apoi de la prieteni încearcă să afle unde locuiește cu amanta și, când îi întâlnește pe cei doi pe stradă, îi atacă fizic. Dar ce Olga înțelege abia când dă de fundul prăpastiei e că nu Mario a aruncat-o în starea asta. Și ăsta e al doilea motiv pentru care romanul e greu de citit. Olga se minte pe sine. Ea se afla deja în prăpastie înainte ca Mario să plece.
pasul 2 – îți dai seama de abisul în care te afli
Acel furnicar mi se părea că-și cere dreptul la o viață activă și intensă care nu cunoaște obstacole, ci, dimpotrivă, la fiecare piedică, etalează o încăpățânată și nemiloasă voință de a face cum vrea el.
Nu pot spune că romanul are “acțiune” propriu-zisă. Se întâmplă câteva evenimente după ce Mario o părăsește pe Olga, dar evenimentele respective sunt mai mult o reflecție a stării interioare a Olgăi și indicii pentru cititoare să descifreze că lucrurile stau și mai rău decât arată. Două simboluri sunt furnicile care invadează apartamentul și faptul că Olga nu e în stare să descuie o ușă a cărei cheie o ține în mână. Mai metaforic decât atât nu se poate.
pasul 3 – te adâncești și mai mult în abis
Timpul e o răsuflare, m-am gândit, astăzi e rândul meu, peste o clipă al fiicei mele, i se întâmplate mamei mele, tuturor strămoașelor mele, poate că încă li se întâmpla și lor și mie simultan, o să se mai întâmple.
Pe măsură ce abisul negru al disperării se adâncește, Olga revine la amintiri și imagini din copilărie. Amintirea unei femei, pe care o numește “sărmana” o lovește ca un val care îi erodează mintea puțin cu puțin. Sărmana a fost și ea abandonată de soț, și a sfârșit prin a-și lua zilele. Amintirea traumatică se suprapune cu imaginea mamei Olgăi, care încearcă să o protejeze, dar și cu imaginea fiicăi Olgăi, în care Olga vede semințele viitorului. În cel mai negru punct al poveștii, imaginile tuturor acestor femei se suprapun și totul se amestecă într-o nuanță difuză de spaimă și teroare.
pasul 4 – te uiți în oglindă
Oglinda trăgea concluzia asupra situației mele. Dacă imaginea frontală mă liniștea spunându-mi că eram Olga și că poate voi reuși să ajung cu succes la capătul zilei, cele două profiluri mă anunțau că nu era așa. Am simțit că acolo, asupra celor două jumătăți, Olga nu avea un control prea bun.
Pe măsură ce trec zilele, Olga abia mai poate funcționa și totul culminează cu o zi și o noapte blocată în apartament alături de o invazie de furnici, băiețelul bolnav și fetița care vrea să-și ajute mama, dar nu îi stă în putință. Blocarea fizică o forțează pe Olga să se pună față în față cu sine însăși și să recunoască că ce crezuse a fi un sine întreg și unitar e o imagine spartă în cioburi, parțial reflectată în ochii celorlalți. Oglinda e des întâlnită în literatura clasică și aproape întotdeauna oferă o revelației figurii feminine care caută imaginea bine-cunoscută și găsește în locu-i o străină, dar și un mod de a se re-evalua pe sine însăși.
“Zilele abandonului” nu oferă o cale de ieșire. Dar oferă un mod de a privi lucrurile. Sfărâmată între amintiri tragice din copilărie, imaginea propriei fiice în care se vede pe sine însăși, Olga se lasă dusă de curent. Dar când curentul trece, lasă în urmă fragmente pe care Olga le potrivește în povestea propriei identități. Olga își dirijează propria refacere și înțelege că nu există decât un singur abandon, o singură trădare – cea față de sine însăși.
your thoughts?