Multă vreme m-am ținut departe de Elena Ferrante și mă bucur că în sfârșit mi-a venit mintea la cap. Dar nu mă pot învinovăți. Invoc drept scuză faima unei autoare care nu-și dezvăluie identitatea în public, statutul instant de bestseller pe care îl obțin cărțile ei și reclamele iritante pentru filmele făcute după cărțile ei. Toate astea induc ușor în eroare o cititoare care se ține departe de tot ce stă prea comod sub lumina reflectoarelor. Și uite-așa, peste noapte mai mult sau mai puțin, a devenit Elena Ferrante pentru mine scriitoarea anului.
rezumatul unui roman fragmentat
În “Iubire amară” nu se poate vorbi de rezumat în sensul clasic al cuvântului așa cum nici de “acțiune” nu prea se poate vorbi. Romanul se deschide cu niște detalii curios de precise, dacă stau să mă gândesc că restul poveștii e lăsat la latitudinea cititoarei să-l descifreze: “Mama s-a înecat de ziua mea de naștere, în noaptea de 23 mai, în mare, în dreptul localității numite Spaccavento, la câțiva kilometri de Minturno”. Primul paragraf nu lasă loc de iluzii în legătură cu structura romanului: Delia, vocea din spatele cuvintelor, sare în următoarea propoziție la vacanțe de vară cu surorile, mama și tatăl în aceeași localitate și se întoarce apoi în prezent, la noaptea în care Amelia, mama ei, a murit.
Delia locuiește în Roma și se întoarce în Neapole pentru înmormântarea Ameliei, momentul prezent care îi oferă ocazia să înceapă să se împace cu un trecut la care nu mai are acces. Pe parcursul a două zile Delia încearcă să recupereze un sine uitat. Prin amintirile despre mama ei, discuții fragmentate cu unchiul Filippo și vecina Rosa și întâlniri bizare cu un personaj din copilăria ei, Caserta, Delia ajunge la o concluzie pe cât de cutremurătoare pe atât de tulburătoare. Dragostea și resentimentele față de Amelia au ținut-o pe Delia închisă în sine însăși, iar când, la capătul unei incursiuni în propria identitate, adevărul despre propria familie i se dezvăluie, alegerea Deliei m-a lăsat cu gura căscată.
călătorii
Da, e foarte abstract rezumatul pe care l-am făcut mai sus, dar am încercat pe cât posibil să mă abțin de la a intra în detalii despre firul narativ. A descoperi împreună cu Delia amintirile care o țin închisă în sine face parte din plăcerea (puțin sadică, ce-i drept) a lecturii. Exisă însă ceva care m-a ajutat să rămân ancorată în realitate, în timp ce mă lăsam prinsă în fluxul imposibil al descoperirilor Deliei: călătoria foarte concretă și detaliată printr-un Neapole sordid și căzut în mizerie. Locurile pe care le vizitează Delia sunt strâns legate de propria-i identitate și formează o paralelă concretă a călătoriei prin coclaurile neumblate ale memoriei.
Cele două călătorii se desfășoară pe parcursul a două zile și ne poartă prin locuri care îi stârnesc Deliei amintiri despre copilăria marcată de violență și relația ambiguă cu mama ei. Delia e aproape dependentă de prezența mamei, dar în același timp ia partea tatălui violent și posesiv și o învinovățește pentru că, așa cum vede ea lucrurile, Amelia nu se oferă pe de-a-n-tregul vieții familiale. Delia nu poate accepta ideea că Amelia ar putea păstra o părticică din sine doar pentru sine.
Deja începeam să-mi imaginez cu invidie bătrânețea ei secretă, în care se juca întreaga zi cu propriul trup, cum ar fi făcut poate când era tânără, dacă tatăl meu n-ar fi citit în acele jocuri o dorință de a plăcea altora, o aplecare spre infidelitate.
Cugetările, descoperirile și creările de sine ale Deliei se petrec în timp ce ea aleargă dintr-un loc în altul. Cortegiul funerar trece prin cartierul Rione Incis spre piața Carol al III-lea, pe strada Don Bosco. După înmormântare Delia se îndreaptă spre apartamentul mamei sale, în apropierea pieței Cavour, unde petrece noaptea. Dimineața îl vizitează pe unchiul Filippo, în timp ce trece de pe strada Foria pe strada Duomo. Cea mai impresionantă călătorie și cea mai detaliată e fuga după Caserta și drumul cu funicularul. Drumul e o coborâre în adâncurile și mai întunecate ale memoriei și imaginației, din piața Vanvitelli, până în gara Chiaia.
Și contactul acela, atunci, îmi dădea o senzație de sfârșeală melancolică întreruptă, la intervale regulate, de zvâcniturile vagonului. Acum însă aveam doar impresia că pierd altitudine, precum o Alice îmbătrânită pe urmele iepurelui alb. Așa că m-am desprins de ușă și m-am chinuit să ajung în mijlocul vagonului.
cât de credibilă e delia?
Delia nu e în niciun caz un personaj care să ceară milă și empatie și nici povestea copilăriei și abuzurile suferite de mama ei nu sunt povești lacrimogene. Ferrante are un stil dur, care taie ca un bisturiu în experiența obișnuit călduță a lecturii și declanșează șocul realității relațiilor interumane, crude și de multe ori la marginea îndepărtată a umanului. Nu există iluzii frumoase sau momente de compasiune, și felul în care Delia își găsește drumul spre sine însăși contribuie la senzația de amar pe care romanul o lasă în urmă.
Nu uitasem nimic, dar nici nu voiam să-mi amintesc. La nevoie aș fi putut să-mi povestesc totul, de-a fir a păr; dar de ce s-o fac? Îmi povesteam doar ce era folositor, când era cazul, hotărând, când și când, condusă de necesitate.
În ciuda a ceea ce pare a fi o sinceritate brutală, nu putem accepta toate mărturisirile Deliei cu ușurință. Delia recunoaște în mod clar că alege singură ce ne spune și ce își spune. Poate că sub masca francheții se ascund motive ulterioare și fuga de sine și de un adevăr imposibil de acceptat. Amintirile Deliei sunt de multe ori pătate de frică și emoție excesivă, iar imaginația ia locul golurilor lăsate de timp.
Liniște. Văzusem sânge printre urlete și jigniri. Fantasme peste fantasme. Antonio, copilul care mă ținea de mână, picase în fundul cel mai întunecos al subsolului. Simțisem pentru o secundă cum violența domestică din copilăria și adolescența mea îmi revine în ochi și în urechi, ca și cum ar fi fost filtrată de-a lungul unui fir care ne lega.
o concluzie la fel de fragmentată
Să spun că “mi-a plăcut” romanul mi se pare că diminuează din experiența Ferrante de lectură și o duce în zona romanelor “obișnuite”. Nu citești Ferrante pentru că-ți “place”, citești pentru că o dată ce ai început, n-ai de ales. “Iubire amară” e hipnotizant, creează dependență, e dezgustător și în același timp ridică standardele. Ferrante nu te lasă să te complaci în confortul unei povești călduțe despre mame și fiice. Ea te confruntă cu libertatea și cruzimea de a fi tu însăți, chiar dacă asta înseamnă să zdrobești și să refaci după propriul plac egoist ce a fost înainte.
your thoughts?