Multă vreme n-am cumpărat cărți din librării, ci de la chioșcul de ziare. Poate mai țineți minte, acum vreo 15 ani să fi tot fost. Cotidianul, Adevărul, Jurnalul Național se întreceau care mai de care să scoată ediții din texte clasice și să le vândă cu ziarul o dată pe săptămână. În ziua respectivă ziarul era ceva mai scump, dar toată lumea umbla după cartea în sine. Cărțile erau titluri grele din literatura română și universală, dar la prețuri foarte modice în comparație cu edițiile din librării. Țin minte perfect cum abia așteptasem dimineața în care urma să iau “Notre Dame de Paris” de Victor Hugo. Am citit-o într-o săptămână, dar nu la fel s-a întâmplat și cu titlurile și colecțiile care au urmat. Azi mai am pe raft vestigii din acei ani, cărora abia acum li s-a dat ca eu să le deschid coperțile.
În 2024, planul meu e să mă uit la ce s-a adunat pe raftul meu cu cărți de citit, neexaminat și uitat, și să mă decid dacă mai are vreo folosință. Am ales 12 cărți în engleză, 12 în română și 12 în germană. 12 mi se pare a fi un număr bun. Mai pot tăia din el, sau mai pot adăuga, depinde cum se schimbă situația pe parcursul anului. E bine să-mi fac un plan, cred, dar e și mai bine să mizez pe spontaneitate și să știu când să întorc spatele la ce nu-mi mai folosește.
literatură română
Am crescut cu literatură română clasică, dar Mihail Sebastian nu a fost unul dintre autorii pe care i-am citit. Și de numele lui am dat abia de vreo câțiva ani și am rămas surprinsă că am putut să îl ratez. Ediția asta de la Adevărul am găsit-o pe Okazii, pe când căutam niște traduceri mai vechi din Tolstoi și mi-am zis că trebuie să fie destinul. “Accidentul” (1940) și “Orașul cu salcâmi” (1935) o să fie potrivite să le citesc în paralel cu Faulkner și Hesse.
Cărtărescu. Abia aștept să scriu despre cărțile lui. Sincer aș vrea să îmi pun deoparte un an în care să citesc și să recitesc numai Cărtărescu. O prietenă a venit în vizită la sfârșitul lui 2022, imediat după ce “Theodoros” a fost lansat, și cu mari mustrări de conștiință am rugat-o să-mi aducă volumul. Cartea e o cărămidă hardcover, plus că știam că n-am să ajung la ea tare curând. A trecut un an de atunci deja și încă o păstrez.
traduceri în română
În ultimii ani stau prost cu cititul în română, dar la capitolul autori români e catastrofal de-a dreptul. Și pentru 2024 urmez trendul se pare, că am ales preponderent și aproape inconștient traduceri. Literatura japoneză se regăsește în toate cele trei limbi pe care le citesc. Încă nu m-am decis dacă îmi place sau nu stilul lui Yasunari Kawabata, dar poate “Lacul”, o colecție de povestiri din 1954, o să mă ajute să mă decid. Am citit în traducere în engleză “Snow Country” și “The Old Capital” și abia aștept să văd și povestirile cum sunt. De Junichiro Tanizaki n-am citit nimic până acum, dar, ca și Kawabata și Yukio Mishima, pe care îl citesc în engleză, e unul dintre greii literaturii japoneze postbelice. Aveam doar “Jurnalul unui bătrân nebun” (1961) pe raft și mi s-a părut perfect.
Una dintre regulile mele literare e să nu citesc literatură în traducere dacă pot s-o citesc în original. Dar anul ăsta îmi încalc propria mea regulă cu “Golful francezului” (1941) a lui Daphne du Maurier, așa cum am făcut și cu “Rebecca”. Du Maurier e pentru mine o redescoperire, și mă tem puțin să nu să-i știrbesc din efect tare mult dacă o citesc în traducere, dar probabil o să citesc și originalul în paralel.
Și “Toți oamenii sunt muritori” (1946) de Simone de Beauvoir mă așteaptă de cel puțin 10 ani. După cum arată cartea, aș zice că am încercat s-o citesc, dar nu pun mâna pe inimă. Mi se pare perfect s-o citesc la vară, când am să mă întorc la Virginia Woolf, și să văd cum feminismul de Beauvoir se compară cu feminismul woolfian.
science fiction în traducere
Mi-am redescoperit pasiunea pentru SF anul trecut, pe când lucram la disertație. Am scris pe tema inteligenței artificiale în literatura din a doua jumătate a secolului XX, dar a fost o scuză bună să descopăr și redescopăr nume clasice. “Neuromantul” (1984) lui William Gibson e unul din clasicii literaturii SF și cel care a dat tonul subgenului cyberpunk. Nu sunt deloc familiarizată cu partea asta a spectrului, dar abia aștept să văd ce părere o să am. Pe Ursula K. Le Guin am descoperit-o acum vreo doi ani, când am studiat “The Dispossessed”, utopia care arată că utopiile nu există. Nuanțele politice și feministe ale eseurilor ei m-au convins să continui să-i explorez opera, și am dat într-un anticariat din Cluj peste “Mâna stângă a întunericului” (1969), care cred că ar merge perfect lângă Woolf și de Beauvoir.
nonficțiune română
Am cumpărat “Trecute vieți de doamne și domnițe” (1932-1939) a lui Constantin Gane într-un acces de nostalgie acum vreo 12 ani, sigur. Mi-am adus aminte de clasele primare, când citeam povestirile lui Gane la școală. Mi-a trecut repede accesul se pare, că abia acum m-am hotărât să citesc cartea asta totuși.
“Cenaclul de Luni” (2021) a lui Cosmin Ciotloș l-am luat ca să aflu mai multe despre anii 80 și viața literară a Bucureștiului în ultimii ani ai erei comuniste. Dar și pentru că vreau să aflu mai multe despre începuturile literare ale lui Cărtărescu. O să fie perfect să citesc studiul lui Ciotloș în paralel cu “Theodoros”.
***
Cred că până la urmă frumusețea lecturii nu stă în a face liste, ci în a fi spontană și a-ți ține ochii deschiși pentru oportunitățile ce s-ar putea ivi. Câteodată cele mai bune lecturi sunt cele care-ți cad în poală din senin. Alteori, îți ești recunoscătoare ție însăți că ai citit o care îndelung așteptată la exact timpul potrivit. O să vedem, presupun. Vreau ca 2024 să fie un an al reînnoirii, schimbării și examinării de vechi obiceiuri care ar putea sau nu să-mi mai fie de folosință. Și ce cale mai bună să fac asta decât să mă uit la ce mi s-a adunat pe raftul cu cărți de citit?
Și voi? Voi ce poveste vă spuneți pentru 2024?
your thoughts?