Ca și pe mulți alți cititori și cititoare, ce m-a convins probabil să citesc “Refugiul timpului” a lui Gheorghi Gospodinov a fost promisiunea unei scufundări în trecut, dar și faptul că, la publicarea în România, romanul era pe lista scurtă a International Booker Prize. Între timp a și primit premiul, iar eu încă încerc să înțeleg în ce fel de carte/text/experiment mi-am petrecut bună parte din iunie. Chiar dacă termenul stă scris pe copertă, “roman” e prea mult, dar și prea puțin spus. Cartea lui Gospodinov e dincolo și dincoace de ce o cititoare mai mult sau mai puțin cunoscătoare ar recunoaște că ar fi un roman – e amestec de postmodernism, fragmente narative, meditație poetică, autoficțiune și aforisme.
un “rezumat” și două “personaje”
Să citești literatură contemporană nu e treabă ușoară. Ai uneori de-a face cu pagini umplute de unul și același cuvânt, personaje care sar de pe pagină în realitatea imediată, și cărți pe care le poți citi fie de la început, fie de la sfârșit. Textul lui Gospodinov (m-am decis să nu-l numesc roman) introduce însă jocuri literare inedite. Unul dintre ele e chiar personajul principal, Gaustin. Naratorul, întruparea pe pagină a autorului însuși, îl cunoaște pe Gaustin “la unul din seminarele de literatură organizate pe litoral la începutul lui septembrie”. Întreg contextul e atât de mundan, încât aproape uităm fraza imposibilă de pe pagina anterioară: “Gaustin, cel pe care întâi l-am creat, iar apoi l-am întâlnit în carne și oase. Sau a fost invers, nu-mi mai amintesc bine”.
Dar jocul abia începe. Așa cum textul nu poate fi numit “roman”, nici Gaustin, și cu atât mai puțin naratorul, nu pot fi numite “personaje”. Cu greu aș putea folosi vreun adjectiv să-i descriu pe cei doi, iar firul narativ propriu-zis, care ar fi trebuit să-i definească, repede se destramă și se multiplică în timpuri și locuri trecute și paralele. Cei doi decid să deschidă o “clinică a trecutului” ale cărei încăperi să fie replici perfecte a diferite decenii trecute, refugii mentale pentru bolnavii de demență care nu pot recunoaște prezentul și nu pot conceptualiza viitorul. Fiecare etaj al clinicii e coborât din altă epocă. Etajul anilor ‘60 are cataloage Neckermann și bomboane “proaspete”, din ‘60, învelite în staniol. Pe etajul din anii ‘50 se regăsesc muzica lui Frank Sinatra și filmele lui Hitchcock. Dar curând se dovedește că nu doar bolnavii își găsesc alinare în clinica lui Gaustin. Ideea se răspândește și curând orașe întregi se întorc într-o epocă trecută, iar epidemia de nostalgie se răspândește în toate țările Europei.
jocuri literare
Scurtul rezumat pe care l-am făcut e însă o iluzie. Textul pare să fie compus mai degrabă dintr-o serie de începuturi și să nu aibă niciun sfârșit în sensul tradițional al cuvântului. Clinica lui Gaustin funcționează mai degrabă ca o colecție de povești pentru cei care nu mai pot spune povești. Doamna Ș. e supraviețuitoare de la Auschwitz și își pierde cumpătul la vederea dușului. “Alergătorul” fuge din clinică și la întoarcere povestește celorlalți pacienți viitorul: “Sunt unii cu niște șnururi în urechi care țin în mână niște televizoare mici în care se zgâiesc într-una.” Nu știm însă ce se întâmplă cu pacienții pentru că povestea sare de la boala personală a declinului memoriei la boala socială a declinului memoriei.
Trecutul își revendică drepturile în toate țările din Europa, dar nicăieri nu e descrisă reîntoarcerea cu atâta detaliu ca în Bulgaria natală a autor-naratorului, unde două facțiuni, una cu tentă socialistă și cealaltă cu tentă naționalistă, oferă alegătorilor trecutul. “Argumentele [fiecăreia] variază de la serviciul medical gratuit până a gustul roșiilor și iahnia de pui de pe vremea bunicii.” Fiecare facțiune își are coloratura, personajele, discursul specific. Publicul român îi va vedea probabil în ele pe Corneliu Zelea Codreanu și Gheorghe Gheorghiu Dej, cei de dinainte ca istoria să fi fost scrisă. Pentru bulgarii din satira lui Gospodinov, și ceilalți cetățeni ai Europei sale ficționale, istoria din memoriul public devine de-scrisă.
critice
Gospodinov face trecerea impecabil de la memoria personală la memoria colectivă pentru că, așa cum notează naratorul, “trecutul e contagios.” Oamenii vor să se întoarcă în vremea simplă a tinereții și copilăriei și, în mod convenabil, uită neplăcerile, ororile. Dar demența nu funcționează ca o simplă neplăcere sau ca o infantilizare a celor afectați. Boala e necruțătoare, și bolnavul nu mai are capacitatea mentală și fizică de a înțelege ce se întâmplă. Căderea progresivă în trecut a bolnavilor, așa cum o arată Gospodinov, mi se pare mai degrabă simplificată și folosită ca poartă spre o scriere satirică cu tente politice. Înțeleg paralele și admir ingenuitatea, dar societatea are totuși capacitatea de a alege viitorul. Bolnavul nu. Poveștile din clinica lui Gaustin arată asta clar, și romanul rămâne în limitele moralului.
așa, și?…
Într-un interviu în New York, Gospodinov discută pe larg ideile care susțin cartea, tarele copilăriei, coșmarurile, și cum a învățat ca scriitor să le domesticească. Cartea, descendentă a “O mie nouă sute optzeci și patru” a lui George Orwell, poate fi un coșmar care se încadrează perfect în prezent. Ea nu deschide drumul spre niciun viitor, pentru că, așa cum spune autorul, viitorul în sine e anulat. Alinarea, spune el, sunt poveștile. Poveștile ca “Refugiul timpului”, puțin șuie, dar care ne conectează la o priză de 220.
your thoughts?