Am citit un fragment din romanul lui Bogdan Coșa pe când încă nu era format, într-o culegere de texte scurte de la Humanitas. Absolut toate textele m-au atras și unele nume mi-erau deja cunoscute, dar povestirea lui Coșa, a cărui titlu era și mai lung decât cel al romanului care era încă în lucru, m-a impresionat într-un fel în care pe loc nu-l realizam. A durat câțiva ani până am ajuns și la roman, dar între timp i-am citit eseurile publicate în DOR și am ajuns să înțeleg mai bine ce găsesc atât de șarmant la proza lui.
așa, un rezumat
Pentru pleiada de personaje care-l populează, romanul e extrem de scurt, abia trece de 200 de pagini. Povestea începe când Nuțu, pădurar și pe cale să devină tată, face o oprire la cârciuma din sat înainte să se îndrepte spre casă. Întâi prin ochii lui Nuțu, apoi prin ai Cameliei, soacrei lui, și ai Danei, surorii lui, începe să se contureze schița vieții de la sat a fiecărui personaj și apoi a întregii familii. În centru stă Aurelia, matroana familiei și sprijinul spre care toți copiii ei se întorc în cele din urmă. Spre margini se răsfiră Nuțu și Dana, cu ai lor doi frați și încă o soră, fiecare, în afară de Dana, cu câte o soție sau un soț, și copiii lor. Pe măsură ce înțelegem cum se împletesc firele narative și cum visul unui viitor mai bun dau năvală în viețile Aureliei și ai copiilor și nepoților ei, vedem cum viața din satul lui Nuțu își pierde inocența și idilicul din romanele secolelor 19 și 20. Ritmul ei e corupt de beție, sărăcie, emoții tocite. Copilăria e scurtă și anii tinereții se îneacă în violență fizică și verbală.
un stil realist modern
Personajele sunt foarte fin conturate, iar economia de adjective și registrul stilistic sumar al autorului schițează portrete mohorâte, iluminate doar de puterea de sugestie a lecturii. Casa sărăcăcioasă în care Aurelia mănâncă întotdeauna la același colț de masă și Dana prăjește cartofi pentru un frate venit pe nepusă masă nu e descrisă într-un stil tradițional. Descrierile, dacă pot fi numite așa, sunt detalii din viața personajelor, zugrăvite de un penel furios aproape în alb-negru: “Dintr-o cratiță trasă la marginea plitei turnă puțină apă în două căni de tablă, apoi o puse pe foc. Desfăcu pliculețele și dizolvă nesul încet, frecându-l cu lingurița […] Deși n-apucase să se încălzească, Dana turnă restul apei peste mâzga de culoarea lutului, amestecă în ambele căni și le duse pe bufet”.
Tablă, nes, mâzgă. Cuvintele inspiră mai mult decât o imagine statică, au forță, și aduc mult a Rebreanu. N-am să uit niciodată cum “din rana pământului groparii zvârleau lut galben, lipicios”, cum scrie autorul în “Pădurea spânzuraților”. Ca și în romanele lui Rebreanu, cuvintele alese de Coșa atârnă greu și nu sunt gratuite. Fiecare dintre ele strigă din rărunchi condiția familiei, a vieții, a satului. La impresia generală contribuie și dialogul între personaje și felul absolut delicios în care vorbesc și care îmi amintește și mie cum se vorbește și la noi. Când Petru, un nepot de-al Aureliei întreabă unde e vara lui, bătrâna, “mica”, îi spune “D-apăi la Margareta. S-o dus la amiază și n-o mai vinit. Nu mai căta geozdanul, ți l-am pus eu în antreu”. “Io” în loc de “eu”, și era perfecțiune absolută. Felul lor de a vorbi aduce textul mai aproape de realitate și îl prețuiesc și mai mult când îl văd pe pagină.
Stilul realist ar fi părut poate demodat într-un context literar în care romanul însuși caută noi forme de exprimare. Dar realismul tradițional se împletește cu goluri atipice în care se formează semne de întrebare lăsate fără răspuns. Dumitrița, sora lui Nuțu și a Danei, se întoarce pe neașteptate în casa Aureliei doar ca să plece câteva zile mai târziu. Abia dacă putem intui de ce, pentru că în familia lor fiecare e atât de îngropat în propria soartă, încât o discuție pe front emoțional deschis e cu neputință. Problemele abordate și personajele încremenite parcă într-o realitate sumbră ancorează textul într-un prezent care nu ne e deloc străin.
critice
Forța prozei romanului stă în ce se spune tocmai prin nespus și ce clocotește, abia simțit, sub suprafață. Sunt însă câteva pasaje care fac exces de zel și dezechilibrează finețea narațiunii. Prima parte se termină cu scena în care bărbații familiei decid că nu au bere destulă și Nuțu se oferă, beat, să ia mașina și să mai cumpere. Din ultima propoziție aflăm că a avut loc un accident mortal, iar din prima propoziție a părții a doua, Nuțu tocmai ieșise de la închisoare. Moartea își face loc în poveste, dar felul în care apare parcă e prea brusc, direct, în comparație cu viața care se târâie, netulburată, de la zi la zi.
așa… și?
Cum l-am citit eu, “Cât de aproape sunt ploile reci” e un roman realist modern cu accente rebreaniene și tolstoiene. Dar Nuțu nu e Ion, și nici Levin. El e un anti-erou modern prins într-o Europă de est ruptă între istorie, globalizare și capitalism, și care trăiește într-o realitate de care el însuși încearcă să scape. Gabriela Adameșteanu e citată pe coperta a patra cum că romanul lui Coșa ar fi “carte a deplinei maturități creatoare”. Eu sper însă la și mai bine de la autor. Nici Henry James nu a scris “The Beast in the Jungle” decât la 60 de ani.
your thoughts?